Film cu poveste - Restul e tăcere

România mea are poveste. România mea are culoare şi imagini calde. În România mea nu primează tot ceea ce se conjugă cu "mizer". În România mea blocurile gri nu par atât de întunecate. În România mea cei care populează străzile nu sunt oameni de "nişă" cu poveşti pe măsură. România mea e mult prea plină de teatru şi film. În România mea, pe scenă sau în sala de cinema, se rostesc replici ce vor căpăta în timp atributul de "memorabile". România mea are istorie, însă istoria asta n-o bântuie atât de tare încât să n-o lase să-şi trăiească prezentul.

M-am născut în '83. Vremurile alea atât de disecate azi nu sunt ale mele. Am o imagine despre cum era atunci, însă eu trăiesc azi. Drept urmare nu-mi construiesc existenţa din acele vremuri. România mea e la ani buni distanţă de epoca aia.

România mea are un trecut pe care-l preţuieşte şi din care se poate face cinema-artă.

În România mea, Nae Caranfil a făcut Restul e tăcere. Un altfel de film,de fapt un film-film, un film în adevăratul sens al cuvântului: plin de inteligenţă, plin de imagini-artă, un film care te ridică de pe scanul din sala de cinema şi te poartă într-o lume în care se râde şi se plânge inteligent, într-o lume în care oamenii îşi urmează visele plini de pasiune şi nebunii frumoase.

"Vom cuceri lumea cu filmele noastre" - cred că se poate! Cred că e o nebunie frumoasă, care s-ar putea împlini atâta timp cât credem în ea şi încercăm să-i dăm viaţă, ţinând în mâni ustensilele esteticului şi bunului-simţ cinematografic.

Rola aia de film cuprinsă de flăcări ce stă cocoţată pe afişul filmului - îmi place să cred că e, de fapt, arderea unui cinema în care mizeria şi lipsa de crez s-au topit, făcând loc filmelor cu poveste.