Restul e (sau nu e) tăcere

Materialul s-ar mai fi putut numi "Şi Hamlet face pipi", şi n-ar fi fost o răutate la adresa lui Nae Caranfil sau a filmului său, Restul e tăcere. Nae Caranfil e poate singurul regizor de la noi care e în stare să-şi facă "filmul lui" fără a uita publicul. Probabil că are o antenă specială cu care "prinde" undele venite dinspre spectator; în consecinţă, ştie ce i-ar plăcea, ce l-ar amuza, ce l-ar emoţiona. Are ceea ce se cheamă "priză la public".

Judecînd după cum reacţionează publicul de la noi, e foarte posibil însă ca acesta să se amuze şi la părţile unde n-ar trebui să se amuze. Restul e tăcere nu seamănă nici cu Filantropica, nici cu E pericoloso sporgersi (care pentru mine rămîne unul dintre cele mai bune filme româneşti şi cel mai bun de pînă acum al regizorului), şi e mult mai nostalgic decît s-ar aştepta poate spectatorul.

Dacă acesta e cinefil adevărat, va putea rezona măcar teoretic (dacă nu şi emoţional) cu povestea pe care o spune Caranfil. E, mai degrabă, un basm: despre cum a luat fiinţă primul film românesc, Independenţa României, în 1911, cînd un tînăr de 20 de ani, Grigore Brezeanu, frustrat pentru că nu a putut deveni actor, ca tatăl său, a avut nebunia de a vrea să refacă pe ecran Războiul de Independenţă din 1877 şi a reuşit să convingă pe un alt nebun, dar cu bani, Leon Popescu/Negrescu, să i se alăture. (Nae Caranfil îmi spunea într-un interviu din 2002 că pentru rolul interpretat acum de Ovidiu Niculescu l-a dorit iniţial pe George Constantin, apoi pe Victor Rebengiuc şi că pentru rolul lui Carol I n-a reuşit să-l convingă pe Lucian Pintilie.)


Mai mult decît un film

Restul e tăcere este un film despre realizarea unui film, dar nu e reconstituire istorică. E, mai degrabă, un film despre nebunia celor care fac filme, despre acest microb care, iată, l-a făcut pe Nae Caranfil să aştepte, să lupte, să spere că, la peste 20 de ani de cînd a avut ideea acestui film, va reuşi ca într-o bună zi să "scape" de el, aruncîndu-l pe ecran.

Restul e tăcere e însă destul de inconsistent şi nu stă în picioare cu totul decît dacă-l teoretizezi. Emoţia e rece, dar se încălzeşte uneori - de pildă, cînd trebuie filmată bătălia de la Vidin (secvenţă antologică), la horă sau cînd Ioana Bulcă îşi spune monologul. Imaginea realizată de Marius Panduru e superbă. N-am detectat, din păcate, o energie care să lege, ca muştarul, întreg filmul, chiar dacă am priceput că e vorba de o convenţie - vezi şi genericul foarte reuşit şi explicit al filmului -, convenţie în numele căreia, de exemplu, actorii ar juca intenţionat teatral, şi chiar dacă am înţeles drama celor care ies arşi din lupta dintre artă, bani şi timp, în încercarea eroică de a construi lucruri atît de fragile. Cred că dacă Nae Caranfil ar fi reuşit să obţină banii ca să facă filmul la vremea lui, ar fi fost cu totul alt film, mult mai proaspăt şi mai viu (şi nu doar pentru că Marius Florea Vizante ar fi fost mai aproape de vîrsta eroului).

Nu sînt în măsură să spun că atunci era vremea lui (a filmului), dar cred că lucrurile au un termen de garanţie, de graţie. Pe de altă parte, e foarte bine că Nae Caranfil l-a făcut, pentru că a scăpat de obsesia lui. Din acest unghi - şi cu tot ce strînge ca materie şi referinţe (biografice, literare, cinematografice etc.) între generice -, Restul e tăcere e mai mult decît un film.