Noi glumim cînd folosim sintagma succes comercial

George Onofrei: De ce aţi lansat filmul Restul e tăcere la atît de multe luni distanţă de cînd a ieşit de la montaj?
Nae Caranfil: În primul rînd, această întrebare nu mi-e adresată neapărat mie, pentru că eu sînt umilul regizor al filmului, nu şi producătorul său şi cu atît mai puţin distribuitorul său. Din ceea ce ştiu, există o strategie care are mai multe puncte. Unul dintre ele este aglomeraţia de premiere româneşti la un anumit moment, al doilea este de a ieşi cu filmul în 2008 pentru a-i da mai multe şanse în alte direcţii, şi oricum nu cred că ar fi fost momentul ca în timpul sărbătorilor de iarnă şi în toată această afluenţă de premiere pe ultima sută de metri să ieşim cu acest film. Vrem să îi oferim cea mai îndelungată şi cea mai bună perioadă de timp pentru a se putea dezvolta şi pentru a supravieţui în lumea destul de carnivoră a competiţiei cinematografice de la noi.

G.O.: Aţi spus că dacă ar fi să alegeţi dintre filmele dumneavoastră, acesta ar fi cel mai apropiat de ideea de film de autor. Puteţi detalia puţin?
N.C.: Pot să nuanţez, pentru că nu am spus exact aşa. Am spus că, în primul rînd, este, în mod paradoxal, date fiind amploarea lui şi, să spunem aşa, viziunea oarecum epică asupra subiectului, un film de autor chiar mai mult decît altele, pentru că este un film despre un cineast. Or, cînd un cineast face un film despre un cineast, în mod natural filmul devine oarecum o oglindă. Într-un anume sens o oglindă, deformantă evident. Mi-e greu însă să spun acum că ar fi cel mai de autor film de autor pe care l-am făcut. Toate filmele mele sînt de autor, pornind de la simplul principiu că eu le gîndesc de la punctul zero. Scriu scenariile, le dialoghez, le filmez, le montez şi ajung cu ele în momentul premierei. Mai este şi o doză de subiectivism care face ca ultimul născut să fie, cel puţin un timp, şi cel mai îndrăgit, pentru că este şi cel mai vulnerabil, pentru că încă nu a apucat să crească, să stea singur pe picioare şi să îşi facă singur drum în lume.

G.O.: Înainte de a prezenta filmul românilor, aţi avut nenumărate proiecţii în Europa, dar şi în Statele Unite. Care a fost reacţia publicului?
N.C.: Vin dintr-un fel de maraton, ultimul fiind Salonic, unde am avut numai sesiuni de întrebări şi răspunsuri. Tot ce vreau să spun este că nu se pot face, sau nu aş vreau eu să fac, caracterizări de tipul "nemţii ar fi aşa, pe cînd americanii ar fi altfel", "bulgarii sînt mai orientaţi spre cutare, pe cînd grecii... ". Există tipuri de spectatori care sînt universale. Există spectatorul obsedat de corectitudinea politică, de exemplu, şi pe el îl găsim la fel de bine într-o ţară liberă din acest punct de vedere, cum ar fi Grecia, precum şi într-o ţară puţin mai puritană cum sînt Statele Unite. Există spectatorul snob, pe care îl găsim evident oriunde, există spectatorul entuziast, pentru că el a venit să fie entuziast şi pentru că este în programul zilei ca el să se entuziasmeze, să spună cuvinte frumoase, care să fie bine primite de către creatori, există spectatorul sceptic, care a venit să spună cuvinte care să îi dea lui personalitate şi care să diminueze filmul sau creatorul său.

Spectatorii sînt precum caracterele lui La Bruyère, se pot împărţi în tipologii destul de clare, iar de multe ori, cînd găseşti spectatori sinceri, care pun întrebări sincere, sau care oferă obiecţii sincere, sau care te laudă sincer, e foarte uşor să îi recunoşti pentru că există ceva în ei care iradiază. În momentul în care un spectator discută cu tine pentru că vrea să se pună în valoare într-un fel, se vede foarte clar. În orice caz, pentru mine toate aceste tipuri sînt interesante pentru că este un joc seducător. Nu mă interesează foarte tare inteligenţa sau precizia întrebării. Pot primi, la un moment dat, o întrebare cretină, tembelă, dar răspunsul meu să fie interesant şi să mă pot lega de întrebare pentru a dezvolta o teorie interesantă. Pot primi cea mai interesantă întrebare şi să dau eu, la rîndul meu, un răspuns tembel. Se întîmplă şi lucruri de genul ăsta. E un joc de ping-pong sau de tenis, care are hazul lui. Unii cineaşti îl detestă, alţii îl adoră. Eu cred că fac parte din a doua categorie, îmi place să îmi studiez publicul şi în timpul proiecţiilor, şi după proiecţii şi să schimb mingi cu el la fileu.

G.O.: Vă aşteptaţi să vă scoateţi banii după lansarea filmului?
N.C.: În privinţa rezultatelor pe piaţa domestică, pe piaţa românească, noi glumim cînd folosim sintagma "succes comercial". Acest lucru nu poate exista din motive pur obiective: nu există săli de cinema în număr îndestulător pentru ca spectatorii să poată să susţină cariera unui film mai mult de cîteva săptămîni, în cel mai bun caz de cîteva luni. Din cauza asta, oricît de puţin ar costa un film, el nu se poate amortiza prin încasările interne.

G.O.: Rămîne piaţa de DVD-uri.
N.C.: Da, dar este greu controlabilă şi vom vedea ce se poate face. Pentru moment, vorbim numai de partea asta romantică a lansării unui film, adică ceea ce înseamnă difuzarea lui în săli de cinema. Eu sper că ceea ce fac de obicei, şi anume că încerc să îmi respect publicul - nu orice fel de public, încerc să îmi respect publicul, subliniez această formulare -, va da roade, în sensul în care chiar dacă nu vom face milioane de spectatori ca în vremurile de tristă amintire, vom face măcar un număr de care să nu ne fie ruşine. Ca să faci acest număr, ai două posibilităţi: să mizezi pe un imens zgomot în primele două săptămîni de la lansarea filmului, adică să lansezi filmul într-un număr mare de copii şi să foloseşti foarte mult tam-tam publicitar pentru ca în acele două săptămîni să introduci cu încălţătorul de pantofi cît mai mult public în sălile de cinema, astea care există, sau să mizezi pe indicele de satisfacţie al spectatorului, care după ce vede un film şi este realmente impresionat şi sedus de film va povesti şi altora şi-i va îmboldi pe ceilalţi să se ducă să-l vadă cît mai repede. Cred că, în mod natural, această a doua categorie este cea care se potriveşte filmului meu, cel puţin pe asta aş miza eu şi sper că o să şi dea roade.

G.O.: Aţi deconspirat deja care este viitorul dumneavoastră proiect. Este legat cumva şi de Marele jaf comunist al lui Alexandru Solomon. Porniţi de la acea reconstituire făcută de Securitate, urmată de o execuţie. Cît de repede credeţi că veţi începe filmările şi ce fel de film va fi?
N.C.: Mi-e greu să spun. Ideal ar fi să putem porni peste cîteva luni, dar fiind din nou un film destul de scump, ca să nu spun foarte scump după criteriile noastre, va dura probabil pînă cînd vom putea să punem la punct finanţarea lui. În general, cînd arunci aşa două-trei cuvinte de genul "Securitate", "comunism", "anii '50", oamenii fug ca de ciumă sau spectatorul român de film a început să fugă de asta. După părerea mea, nu are dreptate. Ceea ce s-a întîmplat în anii '90, cînd aceste subiecte au fost practic pulverizate, compromise, tîrîte în noroi, făcute harcea-parcea de către cineaşti neinspiraţi, a provocat acum, la începutul anilor 2000, un tratament nedrept, după părerea mea, faţă de cineaştii tineri care le-au atins.

Filmele despre revoluţie, filmele care s-au întors spre ultimii ani ai comunismului, cum e filmul lui Cristian Mungiu, de exemplu, filmele care tratează chiar şi actualitatea neagră a tranziţiei sînt ocolite de către o bună parte din publicul de cinema - nu vorbesc de oamenii care oricum nu se duc la cinema pentru că stau la televizor, vorbesc de oamenii care se duc la cinema, dar care ocolesc aceste filme, pentru că le este frică de subiect şi de tratarea pe care ei ştiu că acest subiect o are în general. Ar fi bine să îi anunţăm printr-o formulă sau alta pe aceşti oameni că ar trebui să mai dea o şansă filmului românesc la momentul acesta şi să nu ocolească aceste filme, pentru că subiectul nu face filmul.

Tratamentul de care aceste subiecte se bucură în ultimii ani este deosebit, de multe ori savuros. Puţini oameni ştiu că la Moartea domnului Lăzărescu se rîde cu poftă în foarte multe momente. Dar atît timp cît oamenii citesc în titlu "moarte" şi ştiu că este un film inspirat de un eveniment cu cineva care a fost lăsat pe stradă, nu vor să meargă să vadă aşa ceva. Ei, nu este aşa. Aceste filme sînt speciale şi sper ca şi filmul meu, chiar dacă se întoarce la un episod extrem de întunecat şi de cinic petrecut la începutul anilor '50, să devină un spectacol, care, în pofida tragismului său, poate fi în cea mai mare parte şi amuzant, şi impresionant, şi crîncen, şi poetic. Pînă la urmă îl poţi lua ca pe o poveste de dragoste extrem de romantică petrecută în vremuri tulburi.