Hamlet este sinonim cu teatrul. Hamlet este sinonim cu cultura. Hamlet este sinonim cu Shakespeare. Hamlet este sinonim cu umanitatea. Pe scurt când montezi sau joci într-un spectacol cu Hamlet există o presiune teribilă, tacită sau explicită, din partea publicului, a colegilor, a ta personală şi a restului lumii care abia aşteaptă o capodoperă.
Spectacolul Hamlet, în regia lui Radu-Alexandru Nica, se bazează pe un Hamlet simplificat, esenţializat şi centrat pe acţiune. Aici meritul revine în primul rând regizorului. Dar nu exclusiv: dramatizarea e semnată de Oana Stoica şi Radu Nica şi traducerea de Ion Vinea şi Rareş Moldovan. Radu Nica pare hotărît să înfrunte texte clasice, de dimensiuni mai mari, pentru a le reda unui public care nu mai are răbdarea secolului trecut. La fel s-a întâmplat şi cu Nora după textul lui Ibsen. Rezultatul în cazul premierei de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu este un spectacol în ritm alert care ţine 2 ore şi 10 minute.
Spectacolul se compune din scene care se succed rapid sau uneori se desfăşoară aproape simultan fără a crea situaţii dezorientante, şi care lasă destul timp pentru a scoate la iveală răspicat textul lui Shakespeare. O parte a acţiunii se desfăşoară într-o sală a tronului / living room modernistă (scenografia Dragoş Buhagiar, asistent scenografie Vladimir Iuganu): lumină de atmosferă, negru lucios, forme simplificate şi lipsite de ornamente, cu un minim de mobilier stil şi două televizoare. Drama lui Hamlet se petrece aşadar în familie, cu prietenii si cu apropiaţii familiei. Odată cu întoarcerea lui Laertes spaţiul indoor devine brusc outdoor pereţii fiind traşi deoparte - semn al revoluţiei şi al agravării nesiguranţei şi vulnerabilităţii căreia îi cad victimă protagoniştii.
În această montare personajele shakespeariene sunt reduse la un minim numeric. Rosencrantz and Guildenstern might as well be dead, pentru că la dramă participă doar 9 personaje (în loc de aproape 30). Hamletul, în interpretarea lui Ciprian Scurtea, e un Hamlet răzvrătit cu care şi bătrânul Hamlet ar fi avut probleme... dacă ar mai fi fost in viaţă; un Hamlet tânăr, inteligent, care învaţă şi îi învaţă pe alţii prin joc. Aproape la fel de tineri ca şi Hamlet sunt şi ceilalţi. Cuplul Gertrude (Mariana Presecan) - Claudius (Cătălin Pătru) devine interesant din momentul morţii lui Polonius, moment din care fiecare dintre cei doi se descurcă pe cont propriu într-o căsnicie blocată între indiferenţă sau şantaj. Prieten de familie şi consilier, Polonius (Adrian Matioc) e un "single parent" cu doi copii, consilier la curtea regelui, grijuliu şi mai degrabă interesat de soarta familiei sale decît de soarta familiei regale. Laertes (Adrian Neacşu) se defineşte în contrast cu Hamlet şi în relaţie cu familia sa, un Laertes care în mod evident ar fi refăcut existenţa şi cariera, oarecum banală, a tatălui său. Ofelia (Ofelia Popii) e un personaj remarcabil cu o doză exactă de nebunie şi ca adolescentă şi ca adolescentă îmbolnăvită psihic. Un alt personaj aparte îl formează cuplul groparilor (Codruţa Vasiu şi Pali Vecsei) doi gropari cinici şi dandy, cu înclinaţii de designeri, care nu se limitează doar la aranjarea cadavrelor ci se ocupă şi de punerea în ordine a spaţiului. Horaţio (Vlad Robaş) e prietenul fidel al lui Hamlet şi la distracţii şi în momente dificile, un tânăr care încearcă să ţină pasul cu Hamlet şi firul evenimentelor.
Acest spectacol este unul în care filmul chiar e videoart şi nu o simplă proiecţie redundantă cu pretenţii de mijloc de exprimare modernă. Acest "univers video" (film Daniel Gontz, muzica originală Vlaicu Golcea) care însoţeşte uneori personajele şi situaţiile are o contribuţie artistică reală: banchetul regelui e o versiune disco antrenată şi flashy; dragostea Hamlet-Ofelia e surprinsă ca un arabesc cu motive florale care se desfăşoară fin, la nesfârşit; Ofelia nebună e tot un arabesc, cu aceleaşi motive florale pulsând într-un un ritm sacadat şi neliniştitor pe un fundal cu tonuri de verde şi ruginiu. Creatoare de sens e şi proiecţia de la începutul spectacolului care poate fi decodificată în combinaţie cu proiecţia de final: Hamleţii au toţi aceeaşi soartă!
O scenă foarte reuşită din punct de vedere al compoziţiei vizuale, al relaţiilor şi al acţiunilor e scena de teatru în teatru. Unde în versiunea originală shakespeareană apare o trupă de actori ambulanţi, în spectacolul de la Sibiu nu e nevoie de aceşti străini. Hamlet ia iniţiativa, invită şi chiar obligă pe toată lumea să participe la o şedinţă de psihodramă, cu un scenariu Cursa de şoareci de William Shakespeare. Soluţia regizorală postmodernă ne arată că la fel cum sunt afectaţi Claudius sau Gertrude la vederea acestei înscenări, la fel este afectat şi Hamlet. Şi în scena aceasta, în care toate personajele se fac că joacă teatru, toţi actorii sibieni chiar joacă foarte bine teatru.
E însă ceva neclar în ritmul şi în dinamica spectacolului. Cheia e la Hamlet şi la trecerea dintre "Hamlet care nu ştie" la "Hamlet care ştie". Trecerea aceasta e prea bruscă şi prea violentă. Şi apoi Hamlet rămâne suspendat, cumva, între brusc şi violent aproape tot spectacolul. Din caietul de sală am aflat că (ne spun regizorul şi dramaturgul): "Fără a miza pe întunecata faţă a dilematicului prinţ al Danemarcei, am ales varianta de rebel fără cauză.". Fantoma tatălui tău mort vine şi îţi cere să îl răzbuni pentru că unchiul tău l-a omorât pentru a-i lua coroana şi soţia, mama ta, şi tu eşti rebel fără cauză?! Şi apoi, cu Hamlet orice ai face el tot dilematic e. Drama lui Hamlet este în mare măsură drama unei dileme (să cred sau să nu cred?) din care se dezvoltă alte şi alte dileme, pentru ca abia în momentul în care înţelege şi este convins de natura fantomei şi de justeţea intenţiilor sale, Hamlet să acţioneze şi să pună indirect, în scurt timp capăt întregii poveşti. Tocmai această trecere de la un Hamlet care să nu fie unul "întunecat şi dilematic", nu e clar rezolvată în spectacol. E ca şi cum saltul s-a făcut dar nu ştim unde am ajuns.
Hamletul Teatrului Naţional din Sibiu chiar face din Hamlet o poveste contemporană şi asta fără a se sprijini pe o adaptare sau o localizare mot à mot. Este un spectacol inedit şi select, un spectacol capabil să spună sincer, cu un limbaj actual şi curajos o poveste care tot e spusă de peste 400 de ani.
Hamlet
după W. Shakespeare
Traducerea: Ion Vinea şi Rareş Moldovan
Dramatizare: Oana Stoica şi Radu-Alexandru Nica
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Coregrafia: Florin Fieroiu
Video: Daniel Gontz
Muzica originală: Vlaicu Golcea
Light design: Dragoş Buhagiar şi Radu-Alexandru Nica
Asistent de scenografie: Vladimir Iuganu
Distribuţia:
Ciprian Scurtea (Hamlet), Mariana Presecan (Gertrude), Cătălin Pătru (Claudius), Adrian Matioc (Polonius), Vlad Robaş (Horaţio), Ofelia Popii (Ofelia), Adrian Neacşu (Laertes), Codruţa Vasiu (Gropar), Pali Vecsei (Gropar)
De: după William Shakespeare Regia: Radu-Alexandru Nica Cu: Ciprian Scurtea, Mariana Presecan, Cătălin Pătru, Adrian Matioc, Ofelia Popii, Vlad Robaş, Adrian Neacşu
1 comentariu
- replică la articolul scris de Rareş Crăiuţ[membru], 26.04.2008, 13:33
Hamlet şi acţiuniile sale. Mission Impossible
Replică la articolul "Un limbaj actual şi curajos" - Hamlet contemporanul nostru" de Rareş Crăiuţ
"Spectacolul Hamlet, în regia lui Radu-Alexandru Nica, se bazează pe un Hamlet simplificat, esenţializat şi centrat pe acţiune"
Spectacolul Hamlet în regia lui Radu Alexandru Nica nu mi se pare nici pe departe a fi un Hamlet simplificat şi esenţializat şi cu atât mai puţin centrat pe acţiune.
Pentru a îmi argumenta această părere voi recurge la relaţia pe care o are însuşi personajul principal Hamlet cu acţiunile sale.
Cine este Hamlet
Identitatea lui Hamlet poate fi stabilită în funcţie de acţiunile sale, sau acţiunile sale sunt determinate de caracterul său?
În spectacol regizorul nu răspunde la nici una dintre aceste întrebări. Personajul Hamlet care apare pe scenă este un surogat al personajului construit de Shakespeare, în sensul că preia atributele personajului din piesă, dar nu le consolidează cu motivaţii scenice. Nu este clar de ce Hamletul lui Nica este răzvrătit. Personajul scenic propune o viziune alternativă, cu care probabil că o mare parte din spectatorii prezenţi la spectacol se identifică. Hamlet este un tânăr punk, îmbrăcat aiurea şi încălţat în tenişi, care se reneagă pe sine încă din primele momente ale spectacolului. Atunci când Horatio oferă microfonul din mijlocul scenei tuturor personajelor de pe scenă,pentru a se prezenta şi a-şi justifica prezenţa pe scenă, Hamlet ajunge în faţa microfonului şi nu spune nimic.
Memoria noastră colectivă a păstrat vie imaginea unui Hamlet, care cu craniul în mână încearcă să găsească sensul existenţei sale pe pământ "A fi sau a nu fi?". Întrebare cu substrat filozofic, care conţine de fapt toată greutatea dramatică a piesei, toate conflictele din piesă îşi găsesc dizolvarea în această întrebare răspuns.
În spectacol Hamlet ajunge la această interogare esenţială în construcţia piesei, ca la un fel de victorie înaintea oricărei bătălii. Cu un revolver în dreptul tâmplei, rostirea întrebării răspuns îşi schimbă conotaţiile devenind un fel de alternativă la viaţă. "A fi sau a nu fi" între sinucigaş şi răzvrătit fără cauză, sau între sinucigaş şi criminal, un conflict dramatic rezumat la principiul viaţă/moarte? Acestea par a fi conotaţiile acţiunii. Ori piesa lui Shakespeare elimină clar viziunea morţii ca uitare şi punct terminus al vieţii. Puterea umbrelor şi a duhurilor continuă să fie implicată în ordinea de pe pâmănt cerându-şi drepturile la dreptate. Dacă drama lui Hamlet este rezumată la alegerea între viaţă şi moarte, atunci cum se explică faptul că toate personajele mor în circumstanţele împlinirii dreptăţii? Există ceva mai presus de viaţă şi de moarte care le face pe ambele să coexiste validându-se reciproc, iar acest principiu fondator al dramei lui Hamlet, este cu atât mai dramatic cu cât nu defineşte doar un singur destin, ci este parte din substanţa fondatoare a umanităţii. Iubire vs. Nefiinţă. Dreptatea ca urmare a Iubirii va fi restabilită cu preţul morţii care nu este egală cu Nefiinţa. Horaţio supravieţuieşte masacrului regal pentru a îşi îndeplini soarta de mesager al Iubirii şi al Neuitării unei poveşti aflată la graniţele dintre Fiinţă şi Uitare. Căci dacă umbra regelui ucis nu s-ar fi arătat lui Hamlet, cerându-i râzbunarea, şi dacă Hamlet nu ar fi trăit cu această fixaţie de a face dreptate şi de a fi pedepsit răufăcătorii, povestea ar fi intrat în tâcerea istoriei, şi noi nu am mai fi povestit până în ziua de astăzi despre Hamlet.
Doar faptul că au fost eliminate unele acţiuni şi personaje secundare, nu înseamnă că Hamlet e esenţializat. Când vorbim despre esenţa unui personaj, eu cel puţin mă gândesc la faptul că personajul de pe scenă este întruchiparea principiului dramatic care înfiinţează personajul din piesă. Acest principiu îl numesc bipolar şi îl regăsesc în relaţia moarte/iubire, sau şi mai bine spus "Nefiinţă/Iubire" iar "a fii sau a nu fii" este "a fii sau a nu iubi" sau "a iubii sau a nu fii". La asta cred că se rezumă esenţa personajului, fapt care nu a fost deloc vizibil pe scenă. Hamletul de la Sibiu este un personaj , binespus "răzvrătit fără cauză" care nu propune prea multe, decât respectarea acţiunilor personajului din piesă. Dacă în piesă Hamlet e certat cu mama sa şi o găseşte vinovată pentru moartea tatălui său, pe scenă Hamlet îşi supune mama "Cursei de şoareci", dacă în piesă Hamlet e bănuit de a fi înnebunit, pe scenă această acţiune este transpusă în acţiunea lui Hamlet de a se ascunde în spatele scenei, după ecranul unui televizor şi de a arunca cu cărţi în celelalte personaje. Acţiunile scenice nu sunt justificate ci se bazează pe memoria publicului care a lecturat piesa înainte. Acţiunile de pe scenă sunt "traduceri" ale acţiunilor din piesă, Hamlet nu a fost esenţializat, şi în aceste condiţii "traducerile" acţiunilor sale nu mai pot fi numite "acţiuni". Pentru că nu au un motiv prezent pe scenă şi nici o urmare. Totul se întâmplă aşa cum e scris, cum e de aşteptat. Interacţiunea dintre personaj, motivaţiile acţiunilor şi acţiunile sale nu este vizibilă scenic.
Substituirea costumelor de epocă cu costume retro-actuale, folosirea unei scenografii de interior de cinematograf al anilor 50, introducerea tehnicilor video în construcţia spectacolului...nu mi se par decât nişte ingrediente care ţin de un înveliş susceptibil.
Esenţa, drama şii conflictul existenţial al lui Hamlet sunt tratate în mod clasic, viziunea regizorală neoferind o persperctivă originală asupra lor. Atât despre actualitatea limbajului, pe care o laudă Rareş Crăiuţ.
Cât despre curaj...singurul vizat e cel al finanţatorului acestui proiect care a investit negreşit sume destul de mărişoare în creare decorului şi a costumelor, care nu sunt susţinute de viziunea regizorală.
Resurse
Alte articole de Rareș CrăiuțCronici ale altor spectacoleArticole similare
Într-o lume îngropată - Hamlet / Oltița CîntecHoraţio-Hamlet: scrisoare din pântecul mausoleului - Hamlet / Miruna RuncanA fi sau a nu fi, cu pistolul la tîmplă - Hamlet / Veronica D. NiculescuHamlet se joacă la Festivalul Shakespeare, 2009 din Polonia / Comunicat de presăGalerie foto - Hamlet / Bogdan I. StanciuToate articolele despre HamletScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate