A fi sau a nu fi, cu pistolul la tîmplă - Hamlet

"Hamlet este contemporanul nostru." Cu acest gînd a montat regizorul Radu Alexandru Nica, Hamlet la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Spectacolul, care a avut premiera pe 16 martie 2008, ar putea şoca un iubitor al operei lui Shakespeare, dacă acesta se aşteaptă la o reprezentare clasică, tot pe atît pe cît îl va bucura pe spectatorul dornic de inovaţie şi excentricităţi. Hamlet sparge şabloanele, căci funcţionează, aşa cum mărturiseşte regizorul, pe cupluri de antonime: tradiţia îşi dă mîna cu modernul, viaţa cu moartea, realul cu visul. Situaţia conflictuală a poveştii este extinsă la nivel stilistic.

Hamlet urban (Ciprian Scurtea) poartă adidaşi şi pantaloni în carouri, este înarmat cu pistol (celebrul "A fi sau a nu fi" este spus cu ţeava armei la tîmplă). Ofelia (Ofelia Popii) este minunată în rol şi reuşeşte probabil cele mai emoţionante momente ale spectacolului. Din cele peste douăzeci de personaje, sînt prezente doar nouă, care preiau şi partiturile celorlalţi, realizînd un puzzle de poveşti teatrale. Moment de cotitură şi de greutate este cel al teatrului în teatru - Hamlet regizează Cursa de şoareci, iar interpreţii nu sînt actori, ci chiar Claudius, Gertrude şi Polonius, forţaţi de Hamlet să istorisească crima. "Hamlet este contemporanul nostru. Dacă transformăm aşteptarea, atributul său ab initio în neputinţă, vom descoperi omul de astăzi, devorat de responsabilităţi care îl depăşesc", explică Oana Stoica şi Radu Alexandru Nica, cei care semnează dramatizarea.


În ajunul premierei, regizorul ne-a acordat un interviu.

Veronica D. Niculescu: După Vremea dragostei, vremea morţii şi Balul, care sînt, fiecare în felul său, călătorii în istorie şi timp, vă întoarceţi şi mai mult în timp, montînd Hamlet. De ce Hamlet?
Radu Alexandru Nica: Din mai multe motive. În primul rînd, mi-era dor de un text clasic. De la Nora eu n-am mai lucrat pe un text clasic. Mi-era pur şi simplu dor de conflicte mari şi de tematici generoase, cu incomparabil mai mare greutate decît în textele contemporane. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, după Vremea dragostei, vremea morţii şi Balul simt nevoia unei schimbări; în zona aceasta a mişcării, a improvizaţiei, am epuizat o etapă de lucru şi mă tentează întoarcerea la teatrul de text.

V.D.N.: Ce fel de Hamlet aţi realizat? Se vorbeşte despre o traducere nouă, un concept original şi despre nişte tehnici speciale.
R.A.N.: Da, traducerea este parţial nouă. Au fost două faze de lucru. Prima dată am încercat o traducere integral nouă şi o aducere completă în actualitate a textului. Am început repetiţiile cu acea variantă şi repetiţiile m-au nemulţumit. Prin retraducere, textul îşi pierduse mult din polisemie. Am optat, prin urmare, pentru o reîntoarcere parţială la textul clasic, chiar cu aerul, cu parfumul acela uşor vetust, iar interpretarea actoricească să funcţioneze ca un contrapunct, tipul de joc să fie contemporan. Nu mi-am propus să fac un spectacol cu imagini grandioase. E o aplecare către lucrul cu actorul - eu nu am avut niciodată o astfel de aplecare specială, am mers mai mult pe improvizaţie, spontaneitate şi expresie corporală; ei, acum este, din acest punct de vedere, un spectacol mai clasic.

De unde va rezulta modernitatea? Dintr-o altă perspectivă asupra scenelor. Am practicat o construcţie pe mai multe planuri pe principiul montajului filmic, am schimbat în anumite scene raporturile, am luat texte de la anumite personaje şi le-am inserat în textul altora. Prin urmare, inovaţia se regăseşte mai mult la nivel dramaturgic. De pildă, în celebra scenă de teatru în teatru - nu apar actorii, ci chiar Polonius, Claudius şi Gertrude sînt puşi în situaţia de a juca rolurile. Vreau să mă întorc la simplu, la sondarea personajelor, într-o formulă nu spectaculoasă din punct de vedere al imaginii, ci al dinamicii rolurilor. O formulă simplă, aşa cum era de fapt şi la Shakespeare - scena elisabetană era de fapt foarte simplă şi se punea mare preţ pe ceea ce spuneau actorii.

V.D.N.: Colaboraţi cu unul dintre cei mai buni scenografi, Dragoş Buhagiar.
R.A.N.: Da, pentru prima dată. El este unul dintre cei mai bine cotaţi scenografi români. Am fost foarte plăcut impresionat că nu are nici un fel de ifose, la statutul său... Nu se implică în mai multe proiecte în paralel, se dedică cu totul unui singur proiect, ţine foarte mult şi la detalii practice, unde este executat decorul, din ce materiale... Şi se comunică extrem de bine cu el, fiecare detaliu se discută şi este un om foarte deschis. Lucrez cu teribil de mulţi colaboratori, toţi valoroşi. Pe lîngă faptul că încep o altă perioadă de sondare din punct de vedere artistic - pe care e încă prematur s-o definesc altfel decît ca pe o reîntoarcere la text -, lucrez şi cu actori noi.

V.D.N.: Să vorbim şi despre distribuţie. Revedem o parte a trupei tinere din Balul. Dar sînt şi nou veniţi.
R.A.N.: Hamlet este Ciprian Scurtea, un tînăr actor de la Satu Mare. Ne cunoaştem încă din facultate. Iar Ofelia este Ofelia Popii. Joacă tot cei din trupa tînără de la Sibiu, dar rolurile principale nu sînt ale lor. Însă cu foarte mulţi din echipa de la Hamlet nu am mai lucrat. Cu Buhagiar nu am mai lucrat, cu Casa Gontz, pe video, n-am mai lucrat, cu Golcea pe muzică...

V.D.N.: După marele succes cu rolul lui Mefisto, Ofelia s-a schimbat?
R.A.N.: Nu, mie nu mi se pare că s-a schimbat cu ceva. Cu Ofelia am avut mereu o relaţie aparte, ne ştim din facultate de la Cluj. Poate fiindcă avem aceeaşi şcoală, acelaşi limbaj de specialitate... Lucrez cu ea cu mare plăcere, fiindcă e o actriţă realmente foarte talentată. Şi avînd un spirit critic accentuat, face nişte observaţii foarte utile pentru producţie. Nu a schimbat-o Mefisto. L-a interpretat atît de bine, încît mă gîndeam, ca prieten, că a ajuns în cotloane unde existenţial e riscant să ajungi... Dar nu a fost cazul. Sper.

V.D.N.: Muzica are întotdeauna un rol important, extrem de puternic, în spectacolele dumneavoastră. Ce fel de muzică folosiţi în Hamlet?
R.A.N.: În principal muzică electronică, originală. Ca bază, este muzică electronică actuală, dar cu influenţe din trecut, cu un aer uşor atemporal, nu atît de specific ancorată în contemporaneitatea imediată. Uşor atipic pentru spectacolele mele - nu mai este atîta muzică!

V.D.N.: Într-adevăr, diferit...
R.A.N.: Da, eu simt că după Vremea dragostei... şi Balul, am epuizat o perioadă. O perioadă care m-a împlinit foarte mult, dar pe care e timpul să o las în urmă.

---