De ce iubim cinematograful - Restul e tăcere

De la ultimul film de Nae Caranfil, Filantropica, campion al publicului de film autohton pe mileniul 3, au trecut 6 ani. Între timp s-au întîmplat multe în filmul românesc, ceea ce a fost denumit Noul Val şi-a găsit o cale, confirmată de multiple premii care au culminat cu momentul 432 şi Palme d'Or. Şi acum Nae Caranfil unde se încadrează, este precursorul noii generaţii, deschizător de drum? Nae a făcut cinci filme în 18 de ani de post-comunism, o performanţă într-o societate care abia acum începe să ofere libertate pentru cinema.

Şi pentru că am lămurit prezentul, aş vrea să mergem înapoi în trecut. În anul 1911 pe cînd se "moşea" primul film românesc, Independenţa României, subiectul acestui nou film de Caranfil, al cărui drum până a ajunge pe ecran a durat 20 de ani. Şi nici atunci, nici la momentul la care se petrece filmul, nici acum, nu s-au schimbat multe în societatea românească şi în domeniul "industriei" noastre cinematografice. Sau parafrazînd titlul filmului lui Jiri Menzel, Acei oameni - nu atît de - minunaţi şi aparatele lor de filmat.

Restul e tăcere e o reconstituire de epocă şi de istorie prin ficţiune, în ideea lui John Ford din Omul care l-a împuşcat pe Liberty Valance de a tipări nu adevărul, ci legenda. Astfel Grigore Brezeanu, regizorul şi Leon Popescu, producătorul Independenţei din 1912, primul film românesc, devin Grig Ursache (Marius Florea Vizante) şi Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu). Societatea de producţie Gaumont devine Gaumonde, dar în mare lucrurile rămîn la fel, şi la fel ca în Hamlet, după ce povestea e spusă, (şi trebuia să fie spusă), restul devine tăcere. Dar sacrificiile, şi orgoliile care sunt puse la bătaie pentru o asemenea miză, duc de la un război rece la unul incendiar (la propriu), care poate face victime neaşteptate şi letale. Dar ce e important, este că filmul a supravieţuit.

Filmul lui Nae Caranfil vorbeşte despre cinema, de ce îl iubim, de ce ne sacrificăm viaţa pentru el, este un discurs care mie mi s-a părut personal şi identificabil, şi deci, mi-l asum. L-am regăsit aici pe prietenul nostru comun (al lui Caranfil şi în general al tuturor cinefililor veritabili), Billy Wilder. Care spune de altfel, că nimeni nu e perfect. Aşa cum sunt personajele acestei drame comice sau comedii dramatice (în accepţia lui Caragiale, ridicolul e la un pas de sublim), Grig şi Leon, un cuplu asemeni lui Jack Lemmon şi Walter Matthau, terorizându-se reciproc, unul fiind nemesisul celuilalt, care pe alocuri seamănă incredibil cu duetul Zero Mostel şi Gene Wilder din Producătorii lui Mel Brooks (1968). Ovidiu Niculescu îmi aduce aminte şi de Toma Caragiu, cu o voce puternică, autoritară; este singurul caz de actor român pe care-l ştiu care a făcut o performanţă gen Raging Bull (cu nutriţionist s-a îngrăşat şi a devenit personajul Leon, s-a cufundat total în el).

Celelalte elemente importante în alchimia filmului sunt imaginea superbă pe ecran lat şi în culori vii, de Marius Panduru, muzica lui Laurent Couson, cu touch-uri de Morricone, scenografia (Călin Papură), costumele (Doina Levinţa) şi restul distribuţiei care ar umple tot spaţiul acestei cronici, totul controlat la fotogramă de Caranfil, dornic ca povestea lui să domnească pentru cel puţin atîta vreme ca sursa de inspiraţie. Contra curentului actual de film românesc, un Nickelodeon într-un ocean de Hoţi de biciclete, este cel mai ambiţios şi sofisticat film al lui Nae Caranfil de până acum, plin de muzicalitate şi exuberanţă, epic şi operatic. La joie du cinema, de modă veche poate, dar cu un suflu nou, şarje bine ţintite şi referinţe copioase pentru kinosseuri. Un film din şi al secolului XX, cunoscut şi sub titlul de secolul cinematografului.

(Cinci stele din cinci)

Notă: Acum şi pe blog la http://www.protv.ro/bloguri/ald-s-movieland