Singurul lucru interesant pare să fie faptul că momentul acţiunii e cu totul original. Eram obişnuiţi de Scorsese cu gangsteri din anii '20, în cel mai "rău" caz cu o Americă aflată la Vîrsta inocenţei, pe muchia dintre lumi. Descoperim acum New Yorkul lui 1846. Arată ca după un război atomic, te duce cu gîndul la Armata celor 12 maimuţe şi la Inteligenţă artificială. S-ar părea că istoria deja s-a terminat, că ce vedem acum sunt resturile unei civilizaţii care a făcut implozie. Cînd colo, e de-abia începutul ei, momentul nisipurilor mişcătoare, cînd luptele între bandele rivale sunt crude, cînd par mai aprige decît ce s-a întîmplat după.
Daniel Day-Lewis spunea la conferinţa de presă a filmului de la Berlin: "Spuneţi-mi un singur mare oraş care nu s-a clădit pe o baie de sînge". Şi aşa e. Scorsese ia ideea şi o scufundă într-o poveste destul de schematică, în care un tînăr irlandez (Leonardo Di Caprio) aşteaptă să crească pentru a se infiltra în banda celui care i-a ucis tatăl, vestitul Bill Măcelarul (Daniel Day-Lewis), pentru a-l ucide. Între cei doi se postează alunecoasa Jenny Everdeane, protejata celui de-al doilea, devenită obiect de dispută.
Ce vrea să spună, de fapt, Scorsese în 166 de minute? Poate că în a doua jumătate a secolului XIX exista o anume decenţă a luptei şi o anumită onoare care îi făcea pe "măcelari" să-şi respecte adversarii. Păcat că tabloul întemeierii New Yorkului, aşa cum îl înfăţişează Scorsese, are, în ciuda mărimii lui şi a desfăşurării de forţe, atît de puţină percutanţă şi o atît de firavă persistenţă. Ai senzaţia pe la jumătatea lui că filmul încă nu a început, că mai e o mare poveste care se pregăteşte şi care nu mai începe o dată. Şi, mai mult, ai senzaţia supărătoare, mai ales la final, că dacă n-ar fi fost tragedia de la 11 septembrie "nu s-ar mai fi povestit".