Vîrsta inocenţei / The age of innocence, filmul din 1993 al lui Scorsese, după romanul lui Edith Wharton, se deschidea cu un spectacol nu mai puţin sălbatic. În cuvintele lui Wharton: "Într-o seară de ianuarie, în primii ani ai celei de-a şaptea decade a secolului trecut, Christine Nilsson cînta în Faust, la Academia de Muzică din New York." Am avut un şoc cînd am realizat că lumile celor două filme – satîrul însîngerat al lui Bill şi garoafa de la butoniera eroului din Vîrsta inocenţei (interpretat tot de Daniel Day-Lewis) – aparţin aceluiaşi oraş şi aproape aceluiaşi moment istoric. Scorsese s-a întors acolo – atîta doar că a schimbat cartierul; şi dacă Vîrsta inocenţei nu dădea cu nasul prin lumea lui Bill, ci rămînea în zona Madison-Fifth Avenue, cu tradiţiile ei de import european, cu distracţiile ei civilizate – balul, opera, dineul – amortizoarele perfecte ale perfectei ei barbarii, Bandele din New York iese spumegînd din cloacă şi se revarsă pe bulevardele înaltei societăţi. Într-un film plin de imagini violente, puţine sînt mai şocante decît imaginea ferestrelor care se fac ţăndări la contactul dintre cele două lumi. Înainte de a se produce, coliziunea e de neînchipuit; după-aceea, de neînchipuit e faptul că nu s-a produs mai devreme. Scorsese e, desigur, autorul cîtorva filme mari despre violenţă – Mean Streets, Taxi Driver şi, din nou, Vîrsta inocenţei, în care, e adevărat, nu se făcea vărsare de sînge, dar, către final, Daniel Day-Lewis îşi lua rămas bun de la Michelle Pfeiffer la o oribilă petrecere oficială, rostind cuvinte banale sub supravegherea înaltei societăţi şi arătînd de parcă zece măcelari i-ar fi hăcuit inima în acelaşi timp. Bill Măcelarul e unul dintre marile personaje ale lui Scorsese. De la prima lui apariţie, cînd camera de filmare îl prezintă ca într-un western de Sergio Leone – cizmele, mantaua, mustăţile răsucite şi, în final, ochiul de sticlă ciobit –, nu-ţi poţi lua ochii de pe el. Discursurile lui de psihopat – grozăvii (cum şi-a scos singur ochiul) urmate de sentimentalisme ("Niciodată n-am avut un fiu.") urmate de lamentaţii care sună stupefiant în gura lui ("Civilizaţia se fărîmiţează.") – au o muzicalitate shakespeariană; te transportă.
Cum n-a avut niciodată un fiu, îl ia pe-al altuia. Alesul e Leonardo DiCaprio, în rolul băiatului al cărui părinte – cunoscut şi ca "Părintele" imigranţilor irlandezi – a murit sub ochii lui, de mîna lui Bill. Băiatul vrea să se răzbune, dar ezită; e fascinat de Bill, regele din Five Points – un fel de Claudius interpretat de Richard al III-lea. Şi aici, filmul e şubred, şi asta nu numai din cauza lui DiCaprio – un Hamlet surprinzător de opac –, ci mai ales din cauza confuziei istorice şi morale în care intră realizatorii. Pe de-o parte, Scorsese ar vrea să mitizeze o bucată din istoria Americii, cum a făcut-o Leone în A fost odată în Vest şi A fost odată în America. Dar dacă Leone îşi vedea liniştit de reveriile lui, simţindu-se mai responsabil faţă de filmele copilăriei sale decît faţă de adevărul istoric, Scorsese nu vrea şi nu poate face abstracţie de fapte, şi uneori se poticneşte în ele: filmul e gata să elogieze revolta imigranţilor irlandezi, din care aşa-zişii "americani adevăraţi" preparau carnea de tun a Războiului de Secesiune; dar furia răzvrătiţilor nu s-a revărsat doar asupra îmbuibaţilor de pe Fifth Avenue, ci şi asupra negrilor la fel de săraci ca ei, şi Scorsese, care nu se poate preface că nu ştie asta, o lasă mai moale cu elogiul şi o dă pe elegie. Vrea ca noi să privim onest o epocă pe care New York-ul a încercat s-o şteargă din trecutul său, dar nici el nu prea ştie cum s-o privească.