Dincolo de această mondenitate involuntară (care demonstrează, mai degrabă, ce mică-i lumea), Les chansons d'amour este un film vesel, trist şi uşor despre doliu. Vorbeşte (sau, mai exact, cîntă) despre urmele dureroase, consternarea şi confuzia lăsate de Moarte, dar nu e un film "grav" sau gomos: tinerii experimentează menajul à trois (specialitate franţuzească, nu?), îşi fredonează micile bucurii (şi marile gelozii), trăiesc - cumva protejaţi - într-un fel de bulă făcută din tandreţea familiilor şi nepăsarea lor şi, mai mult decît orice, iubesc o formă de libertate la fel de nonşalantă ca aerul Parisului... Dar povestea ia o întorsătură tragică, iar restul filmului îl urmăreşte pe Ismael în încercarea lui, cu atît mai tuşantă cu cît pare improvizată, de a găsi un sens în ceea ce s-a întîmplat pentru a putea merge mai departe.
Există multe momente adevărate în Les chansons d'amour: scena morţii lui Julie (Ludivine Sagnier), vizualizată ca un şir de fotografii; discuţia lui Ismael cu părinţii acesteia, despre banii rămaşi în cont (cînd aţi văzut ultima dată o discuţie despre bani într-un film?); întîlnirea mamei lui Julie cu Alice (Clotilde Hesme), cealaltă fată din trio-ul amoros, noaptea tîrziu, la o cafenea; şi resemnarea delicată a celeilalte surori (intepretate de Chiara Mastroianni), despre care nu aflăm mai nimic...
Unul din cele mai bune lucruri din film este, categoric, muzica lui Alex Beaupain (care a cîştigat Césarul de anul acesta): dacă ştiţi franceza, veţi putea savura şi textele cîntate, cu înduioşătoare stîngăcie, de actori (căci subtitrarea este o jale...). Les chansons d'amour este un film fragil şi răcoritor ca o picătură de ploaie: trebuie "prins" repede, pînă nu dispare de pe ecrane, şi lăsat să vă gîdile simţurile - fiind un omagiu proaspăt la filmele Noului Val.