Pour la beauté du geste - Les chansons d'amour

"Ceci n'est pas une pipe" "suna" tabloul lui Magritte, deşi tabloul înfăţişează o pipă... La fel, filmul lui Christophe Honoré nu e un film, ci o înlănţuire de şansonete care brodează o poveste pe care în primele 15-20 de minute o priveşti dezarmat, dezabuzat (detalii de microtelenovelă), pînă cînd ceva se coagulează în momentul în care tatăl eroinei începe să cînte preluînd versul din gura fiicei, privind pe fereastră cum plouă, invocînd un Paris care se topeşte în ploaie. Atunci acel ceva face ca povestea să execute un viraj, să treacă peste un nod, e clar că ceea ce se spune / cîntă face parte dintr-un alt registru, să-i spunem para-narativ, ca şi cum tot ce s-ar întîmpla ar "aparţine" unei zone pur ipotetice, însă care lasă un gust, o urmă care se vrea înţepătoare, inconfundabilă. Aceasta e cheia în care am putut vedea filmul. Un realism anodin dublat însă de ceea ce personajele degajă prin cîntecele lor. O atmosferă clară, dar ca şi cum personajele ar fi de fum. O aducere pe ecran a unui ca şi cum, care oferă doar plăcerea de a intra în joc, de a scurtcircuita fluxul de aşteptări. E doar o invitaţie. Nici la film, nici la visare, ci poate la o cafenea unde nu vine nimeni, unde poţi avea cîteva minute de reflecţie în prezenţa acestui nimeni.

Filmul, creat din cîntecele şi versurile compuse de artistul Alex Beaupain, curge dintr-o frază muzicală în alta, aducînd laolaltă trei surori (Ludivine Sagnier, Chiara Mastroianni, Alice Butaud) şi doi părinţi cu un căţel şi viaţa lor de familie, prietenul uneia dintre surori (Louis Garrel), prietena celor doi din urmă care alcătuieşte le menage à trois (Clotilde Hesme) şi prietenul prietenului mai sus menţionat (Grégoire Leprince-Ringuet).

E o poveste care îşi doreşte să lase o dîră de parfum pe care rămîne ca fiecare să-l simtă, să-l prefere ori nu. O boare uşoară menită să deturneze întrucîtva situările decise şi prea precise, să aducă un freamăt şi să elibereze puţin din strînsoare eterna uşurătate a fiinţei. Şi pentru a fi crezut, adică inspirat pe nări, filmul e traversat de o moarte, iar cei rămaşi cu ea în braţe trebuie să se descurce într-un fel sau altul, să trăiască, să aleagă, să încerce. Însă totul e (re)ţinut în margine, în vestibul. Nu vom şti ce se va întîmpla mai departe, cert e că eroii îşi caută drumul, se intersectează cu străzile Parisului, se pierd, se regăsesc, într-un cuvînt, cîntă.

Iar Chiara Mastroianni are o privire care te încîntă, fină, directă fără intruziune abuzivă, pătrunzătoare fără curiozitate. De fapt, Chiara Mastroianni e (poate fi) un alt film în sine.

Vedeţi trailerul filmului Les chansons d'amour:


Vedeţi Je n'aime que toi din filmul Les chansons d'amour:


Vedeţi sărutul băieţilor din filmul Les chansons d'amour:


Vedeţi De bonnes raisons / Inventaire din filmul Les chansons d'amour:


Vedeţi As-tu déjà aimé? din filmul Les chansons d'amour: