Restul e tăcere - odiseea primului film românesc

Restul e tăcere, filmul poveştii primului lungmetraj românesc (Independenţa României, 1912), e materializarea unui vis. Un vis care a pus stăpânire pe minţile celor ce asistau la naşterea cinematografiei şi care vedeau în noua "ciudăţenie" un vehicul al nemuririi. Şi, cu siguranţă, nu s-au înşelat.

Nae Caranfil, regizorul filmului, ne oferă odiseea creării unei pelicule ce se dorea, la vremea ei, o transpunere precisă şi fidelă a unui război care încă îşi revela urmările. Nimic din ceea ce s-ar fi putut spune nu a fost omis: reţinerea marilor artişti şi a elitelor faţă de noua formă, mizeră, de distracţie a maselor, curajul nebun al unui tânăr respins la actorie, fascinat de puterea magică a noii arte, excentricităţile unui Mecena melodramatic, perfid, dar cu pretenţii mesianice, fresce pitoreşti ale unei Românii antebelice fermecătoare, culisele inevitabile turnării oricărui film şi nu în ultimul rând, şansa de a ne face contemporani cu primii români care au iubit, într-un fel sau altul, cinematografia.

Filmul lui Caranfil nu e nicidecum un documentar istoric şi nici doar un omagiu. E o oportunitate de a surprinde nostalgic şi realist, în cel mai atrăgător mod, primii paşi ai copilului răsfăţat al secolului XX. După cele 2 ore de film, rămâi cu gustul dulce-amărui al sentinţei shakespeariene de final, "Restul e tăcere!", şi cu imaginea unei epopei cu oameni şi vremuri care a răzbit până la noi mulţumită unei fragile pelicule, extrem de inflamabilă şi plină de umbre. În împletitura abilă, inteligentă, savuroasă, plină de umor şi ironie fină a filmului se regăseşte, fără doar şi poate, pasiunea recunoscută a regizorului pentru cinema.

Realizând un film despre facerea unui film, Nae Caranfil ne pune în faţa unei experienţe care ne introduce subtil în lumea cinematografului, ne atrage irezistibil, la fel ca pe Grig, Leon, Aristizza sau Iancu Ursache, propunându-ne un pariu cu moartea pe care nu o învingem, dar o păcălim. Efemeritatea noastră e astfel contrabalansată de forţa cu care filmul ne duce dincolo de timp, ne aşează alături de trecut şi viitor şi lasă restul în tăcere.