Aţi observat boala tot mai răspândită a mulgătorilor de francize de a le "actualiza" fără nici o noimă? Cam ca elevul ăla citat de Saftu, care scrisese-n teză: "Mam mare şi tanti Miţa ia promis lui Goe că dacă mai rămîne repetent şi anul acesta, îl duce la Bucureşti de 23 August." De Laurentiis şi Guillermin, când au dat de-a dura duduind duda King Kong (1976) au crezut c-o să stea mâţa-n coadă dacă-l aduc în contemporaneitate şi cocoaţă nu pe E.P.B., pe nou-născuţii gemeni W.T.C. (adică două simboluri falice în loc de unul!); noroc că Peter Jackson, cu propria-i dudă din 2005, a avut măcar bunul simţ de a reveni în anii '30. Spielberg, care nu mai aminteşte decât cu numele de autorul antologicelor Duel şi Jaws, a comis aceeaşi tâmpenie în War of the Worlds (gafă pe care am analizat-o pe larg în cronica respectivă). Şi astea nu-s decât două dintre cele mai flagrante exemple. Care cum pune mâna pe-un subiect devenit brand şi retro, hai hop să-l aducă mai printre noi, convins c-o să iasă şi mai mamă-Doamne.
La fel păţeşte şi Tony Stark, aka Iron Man, adică Omu-hăl-die-fier, dacă nu v-aţi prins deja, sub paterna oblăduire a patronilor săi de la Marvel, implementată de producătorii Avi Arad, Kevin Feige, şi cu restul, zece (da, atâţia sunt - şi-i lesne de priceput de ce: casa Marvel produce singură-singurică Ironmanu', aşa că era normal să se-nfigă cât mai mulţi la o ciosvârtuţă din tantieme), şi scenariştii Mark Fergus, Hawk Ostby, Art Marcum şi Matt Holloway - fără să-i uităm nici pe personagiştii Stan Lee, Don Heck, Larry Lieber, Jack Kirby. Aşadar, dacă-n varianta de la mama ei, Stark pica de papagal în Vietnam, acum pică-n Afganistan - după care, istoria se repetă (la fel ca-n viaţă, în fond...).
N-ar fi fost nimic rău în această contemporaneizare, dacă avea şi vreun rost mai substanţial decât specularea celei mai ieftine empatii - aceea a imediatului. Da' n-are. Acum ni s-a pus pata pe talibani, deci ei tre' să fie ăia răii - în rest, nu constituie decât un colectiv negativ de decor; tartorul e trădătorul de-acasă, şarpele care muşcă ţâţa de unde-a supt, mama lui de nemernic - las-că-i arătăm noi lui, câteva paragrafe mai încolo!
Dacă aici, însă, rămânem la nivelul mediocrităţii şi al gratuităţii, tot cam de prin prima ritmemă a filmului încep să abunde şi gafele - alea gogonatele! S-o luăm în ordine.
Prima care sare-n ochi e falsitatea kickstart-ului, care jonglează cu timpii narativi fără nici cea mai mică justificare dramaturgică - numai şi numai ca să-ncepem c-o bubuială-n forţă, urmată de ce s-a-ntâmplat înainte (ca să-nţelegem), apoi de ce vine după (ca să mergem înainte). Ce-nţelegem noi din treaba asta, e că Tony Stark, pe care Stan Lee şi-l inspirase vag din Howard Hughes, la fel de celebru ca "inventator, aventurier, multimilionar, mare afemeiat şi, în ultimă instanţă, un mare ţăcănit" (dar ridicându-l în slăvi, adică taman pe dos de cum făcuse Orson Welles cu Hearst în Citizen Kane) - deci, Stark al nostru, cel mai mare producător de armament din lume, e un naiv şi-un idealist care încă mai crede în principiul "Si vis pacem, para bellum" şi-i sincer convins că rachetele şi bombardelele lui fac lumea mai bună şi mai umană. Da' ce să vezi. Când îi atacă talibanii, se trezeşte că-n jur plouă cu proiectile pe care scrie "StarkProducts". Abia acum îi pică lui fisa că unii le vindeau pe sub mână şi naşparliilor - şi, evident, numai aşa se putea: să cadă-n ambuscadă marele miliardar şi să vadă cu ochii lui logourile alea, că ceva salariaţi plătiţi să se ocupe taman de pândit chestii d-astea şi să-i raporteze n-avea. Şi când vede el că de fapt îi înarmează şi pe mizerabilii, are aşa, o epifanie, şi zice: "Gata! Schuss! Pân-aici!" Şi se hotărăşte să dea stop la linia de producţie armament.
La fel de logic e şi că, prizonier fiind acolo la ei în Tora-Bora, când îl pun să le facă şi lor, în atelierul din pancreasul muntelui, o rachetă Ierihon cum tocmai lansase la tragerea demonstrativă, Stark de fapt îşi face un supercostum cu superputeri, cu care va superevada trecând prin ei ca-n brânză şi pârjolindu-le tabăra ca pe-un kebab. Grota atelier era supravegheată non-stop de camere video, da' ei, în afară de "nu prea arată ca-n poză...", altceva nu observau - şi, evident, când s-au prins că parcă-parcă savantul prizonier bricola altceva acolo, era prea târziu, că eroul stătea după uşă, împlătoşat, gata să le dea cu polonicu-n cap.
Aşa că vine el acasă, cu revelaţia învăţată şi mesianismu-n vene, şi se-apucă să-ndrepte tot răul pe care l-a făcut - adică, meştereşte-n beci varianta profesională a acelui demo-costum, care să-l transforme într-un adevărat superman pus pe apărat lumea de traficanţii cu "StarkProducts" pe armamentul din dotare... Şi de-aici, de fapt, povestea începe.
Inutil de complicată şi lungită. Cei 4+4 scenarişti au încercat zadarnic să încropească şi ceva mai uman, mai adânc, mai de viaţă, pe lângă simpla hiper-acţiune - da' dacă nu te duce mintea, ce să-i faci? Toate secvenţele voite "de conţinut" sunt tot atâtea burţi. Mai păcătuiesc şi prin schematismul totalmente 2D al personajelor. Mârşavul Iron Monger (gata, acum nu ne mai scapă! doar v-am promis, nu?), Obadiah Stone pre numele lui real (şi Jeff Bridges pre numele său cel şi mai real) n-are absolut nici o justificare pentru tot păienjenişul lui complicat şi previzibil de trădări - le-a făcut numai fiindcă aşa se face de obicei în filme. La fel de fals şi clişeatic e dulceaţa de Jim Rhodes (Terrence Howard), colonelul care-l ajută pe erou în toate cele, numai fiindcă are o încredere nestrămutată-n el. Cât despre credincioasa asistentă Pepper Potts (Gwyneth Paltrow), e o femeie inteligentă ca la carte (adică, nu ca-n viaţă), devotată ca la carte (adică nici "cherchez la femme", nici "toujours la femme"), şi vitează tot ca la carte (de poveşti). În zona ei, scenariul atinge cele mai înalte culmi ale ridicolului prin romanţul ezitant-scrupulos ce se leagă între dânsa şi erou - care-i şi gratuit, şi neveridic, şi comic, şi lăsat în coadă de peşte.
Ca să mântuim cu gugumăniile (prin forţa împrejurărilor, fiindcă am putea să tot înşirăm la ele până mâine dimineaţă), să mai menţionăm doar că, în lumea lui Iron Man, legile fizicii nu mai funcţionează nici ca la Newton, nici ca la Bohr (de Einstein, ce să mai vorbim!), ci cum vrea muşchii lu' costumu'. Mai ales când zboară. Mai ales când avionul de vânătoare american ultimul răget îl ia-n plin cu aripa. Bine-bine, că avionul se rupe şi Aironmenu' n-are nici pe dracu', treacă de la mine, c-aşa-i în tenis - da' cu vectorii, inerţia, legile dinamicii şi ale cinematicii în general, ce-au avut?
Bun, hai să trecem şi la alea bune.
Măcar la nivel de intenţie - şi de regie, de astă dată, semn că Jon Favreau nu-i tocmai un tolomac, ca scenariştii ăia 4x4 - filmul are meritul de a fi în multe momente suficient de auto-băşcălios ca să mai salveze câte ceva, restabilind parţial echilibrul precar între imposibil şi credibil, propriu genului cu super-eroi. Secvenţele de acţiune, deşi trase de păr mai rău decât nefericita aia din Saw IV, măcar sunt decupate, filmate şi montate corect - ba chiar cu oarecare stil (mai ales prin specularea atentă a compoziţiilor plastice - Slavă Domnului, au dat în mă-sa New York-ul şi s-au mutat la Los Angeles, cu coline californiene în fundal - şi prin construirea relaţiei între cei doi adversari). Favreau pare să aibă şanse de a creşte frumos de-acum încolo - şi chiar dacă "mai e mult până departe", cel puţin până pe-un tronson mai acătării al drumului tot s-ar putea s-ajungă.
Culmea, însă, şi mai interesante decât luptele sunt secvenţele de laborator şi atelier: conceperea armurii, construirea ei treptată, diversele teste (unde survin şi cele mai multe gaguri) şi, de la un moment dat, ritualul echipării. Computerele de proces ale lui Stark sunt destul de isteţe pentru a deveni aproape nişte personaje în sine - mai ales în imaginea când un braţ robotic îi dă înapoi vechea "cyber-inimă" (unul dintre cele mai rotunde momente ale filmului, şi ca anecdotică, şi ca regie). Cam cea mai scăpărătoare poantă e aia când Pepper îl surprinde în plin proces de echipare, iar Tony îi răspunde: "Lasă, că m-ai prins tu făcând şi lucruri mult mai rele."
De fapt, costumul e singurul care face toţi banii - principala lui calitate stând mai ales în modul ingenios şi inspirat de a-l filma, astfel încât majoritatea acelor năstruşnicii să devină mai uşor acceptabile - de exemplu, când vine spre el un ditamai tancul, şi trage cu tunul; senzorii armurii ghidează scurt fenta de rigoare, iar pe umăr se deschid două căpăcele, se ridică bzzz un degeţel telescopic şi sfârrr, trage c-un creionaş de-mprăştie tancul peste tot muntele. Asemenea poante sunt cele care, făcându-ne clar cu ochiul că "fiţi serioşi, ne jucăm doar!", ar fi putut ridica mult statutul filmului, dacă nu le trăgea în jos balastul de prin alte departamente. În fond, baza poveştii e gadgetăria şi nimic altceva - în jurul ei trebuia să se dezvolte toată economia filmului, mult mai organic şi mai compact.
Distribuirea lui Robert Downey jr. ajută şi ea oarecum, deşi actorul, la cât de şablonard e construit personajul, cu falsele lui complexităţi şi contradicţii, mai mult nu prea are de să facă decât să fie el însuşi - amintind de lăudabila creaţie recentă din Zodiac. Gwyneth Paltrow e frumuşică, tăioasă, nu aduce nimic nou, şi suferă bărbăteşte efectele făcăturilor din construcţia personajului. Acelaşi lucru se remarcă şi la Jeff Bridges, un alt actor cu un bagaj consistent adus oricând de-acasă: e un ticălos credibil ca fizionomie şi joc, şi necredibil nici de frică din scriitura scenaristică. Iar cât despre Terrence Howard, anul trecut mi-era simpatic, dar văd tot mai clar că, bietul, are nişte resurse cumpliiit de limitate.
Ca să punem final peste final, revin asupra talibanilor la care mă referisem mai sus, când spuneam că-s un personaj negativ multiplu pierdut pe drum. De aici se revendică şi nedesăvârşirea dramaturgică a luptei finale, căreia îi lipseşte o ultimă mişcare, acea "încercare grea" care, de obicei, în Bonduri şi uneori pe la Schwarzenegger, te mai zgâlţâia o dată tocmai când credeai că totul s-a rezolvat. Tot timpul mă aşteptasem să aibă ceva de-a face cu adversarii rămaşi nerezolvaţi în Afganistan. Ce-i drept, armata ălor optişpe maimuţe (producătorii şi scenariştii, vreau să zic), i-au pus deoparte pentru al treilea film din serie - că, nu-i aşa, ei privesc în viitor şi gândesc di granda. Totuşi, şchiopătatul finalului actual se simte, oricât ar fi încercat să-l salveze bancul cu "I'm Iron Man!" - 50% previzibil, că nu putea să zică decât sau da, sau nu (un nu dintre atâtea: nu-s eu, nu ştiu, nu comentez, nu aia, nu ailaltă). Aşa că nu ne mai rămâne decât să aşteptăm. Serialul promite clar una din două: sau, conform tradiţiei, fiecare sechelă va fi şi mai tâmpită decât filmul dinainte, sau, mai rar dar nu imposibil, vor lăsa naibii orice ambiţii de inconsistentă "substanţă" şi se vor concentra doar să ne ofere o distracţie onestă.
1 mai, 2008, h. 00:15-01:25
Bucureşti, România