Desigur, nu-i de mirare că pe lângă puzderia de spanacuri şi mizerii servite anual drept "comedii", ultimul ciubuc al lui Woody Allen e amuzant, ba chiar sclipitor pe alocuri. În aproape şaizeci de ani de carieră muncită intens, inclusiv prea multe comedii antologice ca să le înşirăm aici, omul şi-a dovedit cu prisosinţă talentul comic, inteligenţa şi originalitatea. Necazul e c-a dat şi el în boala altor colegi de generaţie cinematografică americană, ca Spielberg şi Coppola: culcatul pe-o ureche. În Scoop, sforăiturile se-aud până la vecini, mai ales din dormitorul scenaristic.
Fundamentul poveştii, cu ziaristul mort care, în barca lui Caron, află de la altă moartă o bombă de presă, aşa că-i apare unei novice ca să i-o plaseze întru fructificare, e bun. Bune-s şi primele etaje dramaturgice - asocierea fortuită dintre fată şi-un prestidigitator excentric, sictirit, mizantrop, ipohondru şi inventiv, e bună la rândul ei. Inspiraţia începe să dea rateuri când fata se îndrăgosteşte fatal de obiectul suspciunilor ei - iar din acel moment, totul se duce pe apa... Styxului. Evoluţia anchetei şi deznodământul poveştii sunt atât previzibile, cât şi perfect liniar amorsate şi finalizate. Mai mult, însăşi trama e gândită doar pe jumătate, păstrând multe găuri de logică şi piste uitate pe drum, sau rezolvate expediat - lucru inadmisibil la un asemenea tip de vodevil unde mecanismele dramaturgice trebuie să se articuleze... ceas! Culmea, ne aşteptăm la un anumit final, şi ne spunem că, aşa stând lucrurile, sigur vom avea parte de-o surpriză şi mai iscusită - şi când colo, ne trezim c-o încheiere sub aşteptări (şi cu atât mai stângace, cu cât e clar că scenaristul Woody Allen a scos-o din mânecă în ultimul moment, doar fiindcă trebuia să-şi termine cumva filmul, şi amintindu-şi el de puştile cehoviene, a băgat repede un cadru cu maşinuţa lui Sid Waterman mergând pe dreapta şi evitând în ultima clipă o coliziune - cam cu un minut înainte de accidentul fatal! Maşinuţa în sine apare prima oară cu două minute înainte. Până atunci, nu-şi pusese problema mijloacelor de transport.
Noroc că tot acest scenariu atât de promiţător demarat, atât de-n doru' Raşelei continuat, şi-atât de lamentabil încheiat, e doldora de poante verbale isteţe, care din replică-n replică ne scot câte-un "H-ha!" din rărunchi. Şi, slavă Domnului, e filmat corect, vioi, cu nerv, semn că pentru Woody Allen regia e ca mersul pe bicicletă: ce-a-nvăţat odinioară, nu pare să mai uite vreodată. Scarlett Johansson e o dulceaţă mică, Hugh Jackman e o dulceaţă mare (şi nesărată, în acest rol), Ian McShane e atât de sub-folosit, încât sunt convins că Woody nu şi-a dat seama ce face, iar Woody însuşi e troznitor cum îl ştim, în compoziţiile sale anchilozat-zglobii doldora de autoironii evreieşti. Per ansamblu, o comedioară decentă şi atât.
A, da - şi, să nu uit. Zeci de filme am tot tăcut, da' uneori chiar nu mai e rost de răbdat - Andreea Puticiu le caută efectiv cu lumânarea.
Deci:
drawing-room vra să zică "salon", niet "cameră de desen";
The Hangman (la Tarot), means "Spânzuratul" (Arcana XII - semnifică o situaţie incertă, de suspensie). Nu ţinem nici un "Călău" printre arcane (nici majore, nici minore).
Mai punem şi noi mâna pe-o carte, când traducem, da? De citit, nu neapărat de tarot. Că nu doare.
9 mai, 2008, h. 14:10-14:35
Bucureşti, România