După reîntoarcerea la o formă pe care n-o mai atinsese de pe la Deconstructing Harry (1997) reprezentată de Match Point (2005), bătrînul Woody Allen i-a dezamăgit pe mulţi cu acest Scoop aparent lejer ca un fulg. Dar zău dacă e uşor să pricepi de ce...
Adevărat, la o primă privire, dar una superficială, Scoop e o parodie voios-destinsă a filmelor poliţiste - temă mai veche de-a filmografiei lui Allen - mixată cu ceva elemente de comedie screwball (acele romanţe între protagonişti aparent incompatibili pline de încurcături şi confuzii ce ajung să pară insolvabile), şi acelea ironic distorsionate. Pe scurt, Sondra Pronsky (o Scarlett Johansson pentru prima dată suportabilă şi incredibil de relaxată) e o tînără studentă americană la jurnalism aflată în vizită la nişte prieteni englezi. Nimerită pe scenă şi apoi în cutia unui magician mediocru pe nume Splendini (Woody Allen însuşi, la fel de nevrotic, dar mai autoironic şi simpatic decît l-am văzut cam oricînd în ultimul deceniu), dă nas în nas cu o fantomă (adevărată!) a unui proaspăt decedat ziarist-vedetă (Ian MacShane) care crede că a reuşit să descopere identitatea unui misterios criminal în serie care terorizează de ceva timp oraşul; şi încearcă s-o convingă pe juna şi neexperimentata domnişoară să se ocupe de anchetă şi strîngerea dovezilor pentru el. Iar domnişoara îl tîrăşte după ea pe trecutul prestidigitator care n-ar vrea, probabil, decît să-şi petreacă bătrîneţile în pace şi departe de cercetări cu potenţialul de a-i pune viaţa în pericol.
Cei doi îl vînează prin tot soiul de tertipuri pe suspect, sofisticatul aristocrat Peter Lyman (un Hugh Jackman care pare să se distreze de minune) pînă începe predictibila atracţie şi poveste de amor între Sondra şi Peter, una cît se poate de paranoidă, totuşi. E o istorie veche de cînd lumea (inclusiv în filmografia new yorkezului), mizînd pe numeroasele situaţii comice ieşite din contrastul între aparenţe şi posibilele esenţe, între ceea ce vor oamenii să pară şi ceea ce ar putea fi. Şi versiunea lui Allen e, după un început mai ezitant, o dată ce se concentrează pe romanţa celor doi şi pe investigarea relaţiei paterne care se dezvoltă între Sondra şi magician, una absolut savuroasă, degajată. În care nu poţi, totuşi, să nu simţi cît se poate de clar subtexte sumbru-morbide, şi nu doar în delicioasele interludii ce îl prezintă pe jurnalistul decedat alături de alţi cîţiva pasageri, pe o barcă a Morţii pierdută în ceţuri. Şi nu doar pentru rapelul duios-mucalit la Ingmar Bergman implicit în prezentarea Morţii ca siluetă drapată în negru ce refuză să răspundă la întrebările jurnalistului rămas neobosit chiar şi în drum spre cealaltă lume.
E un soi de tensiune subterană în spatele aerului de farsă - ce vorbeşte, totuşi, despre apropierea de un posibil criminal în serie - şi o serie de referiri la conştiinţa apropierii finalului. Căci nu trebuie să uităm că Allen are deja 72 de ani. Ceea ce e schimbat aici, dincolo de o mizantropie sensibil mai subtilă decît cea tradiţional allen-escă (vezi şi Match Point) şi un cinism ceva mai îndulcit, e senzaţia unui soi de împăcare cu sentimentul amintit - una care are mai mult de a face cu acceptarea decît cu resemnarea, însă.
Şi pentru că vorbim de Woody Allen, adică unul dintre regizorii cei mai iubiţi de actori pentru că ştie să (îi lase să) scoată tot ce au mai bun în ei, trebuie spus că nici Scoop nu face excepţie în această privinţă. Poate cea mai surprinzătoare e turnura făcută de Allen-actorul, care aici îşi asumă pentru prima dată pe deplin vîrsta, mulţumindu-se să joace rolul figurii paterne pentru ameţita, naiva şi emotiva jurnalistă aspirantă în loc să imagineze obişnuitele (şi tot mai dubios-greu credibilele) amoruri inter-generaţionale. Hugh Jackman, al cărui cel mai proeminent rol e Wolverine din seria X-Men, actor excelent cu remarcabilă prezenţă fizică ce n-a prea avut parte (dacă nu socotim subestimatul The Prestige) de partituri pe măsură, e savuros în rolul de aristocrat şarmant şi potenţial degenerat. Şi reuşeşte să susţină pînă la final ambiguitatea cu privire la adevărata natură a personajului său. Marea surpriză e, însă, Scarlett Johansson. Arogantă şi cel mai adesea complet pe lîngă performanţele de care filmele în care a apărut aveau nevoie (exceptînd momentele în care nu era decorativă - The Girl with a Pearl Earring, Lost in Translation), proaspăt ieşita din adolescenţă actriţă pare aici pentru prima dată în ton cu ceea ce ar trebui să fie. Drept care poţi înţelege atenţia drăgăstoasă cu care o urmăreşte şi învăluie camera de filmat. Şi poţi chiar fi de acord.
Pe scurt şi rezumînd, Scoop e un Woody Allen care e poate departe de vîrfurile unei cariere intrate deja în al cincilea deceniu - în condiţiile unui ritm constant de un film pe an -, dar e cu siguranţă o experienţă cel puţin plăcută. Şi nu doar în contextul decerebrant al blockbuster-elor de vară.