Cu patruzeci de ani în urmă, în vâltoarea evenimentelor din mai '68, François Truffaut, Jean-Luc Godard, Claude Lelouch se agăţau de cortina marii săli a Festivalului de la Cannes, pentru a bloca proiecţia filmului Peppermint frappé al lui Carlos Saura (aflat şi el printre rebeli), ceea ce însemna anularea ediţiei cu numărul XXI.
Orice s-ar spune, cinematografului francez îi plac sărbătoririle, ba chiar şi parastasele. (În această privinţă, parcă-parcă ne asemănăm.) La Nouvelle Vague va fi din nou aniversat în acest an, ca şi cum valurile s-ar fi ridicat într-o zi anume, la răsărit sau la apus de soare. Nu am idee să se fi ciocnit vreo cupă de şampanie, la dată fixă, spre o bună aducere aminte a expresionismului sau a neorealismului, curente care au marcat mai profund istoria filmului. Hexagonul cultural nu se încurcă în statisticile altora. El ţine evidenţa casei. La urma urmei, bine face.
Luna aceasta, la Cannes, vor fi aniversate - sau comemorate, nu ştiu cum să spun - patru decenii câte au trecut de la decesul celei de a XXI-a ediţii a festivalului, răpus de febra contagioasă a evenimentelor contestatare din Franţa lunii mai a anului 1968, de revolta cineaştilor solidari cu Henri Langlois, îndepărtat de la conducerea Cinematecii de ministrul Malraux.
Mobilizat de Jacques Rivette, François Truffaut cere autorilor aflaţi în competiţie, Milos Forman, Alain Resnais, Claude Lelouch, Jan Nemec, Carlos Saura, să-şi retragă filmele. Sâmbătă 18 mai 1968, în timp ce spectatorii aşteptau proiecţia Peppermint frappé, cineaştii radicali, urcaţi pe scenă, izbutesc să blocheze cortina, în ciuda intervenţiei forţelor de ordine. Fotografiile vremii păstrează imaginea lui Jean-Luc Godard care şi-a pierdut ochelarii, a lui François Truffaut aruncat la pământ de un necunoscut. A doua zi, preşedintele Favre Le Bret va fi obligat să anunţe anularea festivalului, părăsit şi de juriul internaţional: Louis Malle, Roman Polanski, Monica Vitti, Terence Young, preşedintele André Chamson.
Hazardul aranjează bine lucrurile. François Truffaut va explica raţiunile gestului protestatar unui critic al revistei l'Express, Gilles Jacob, care peste nouă ani avea să devină delegatul general al festivalului: "Se pare că nimeni nu voia să înţeleagă, în condiţiile unei ţări paralizate era logic să oprim această festivitate. (...) Totul ar fi putut să se petreacă mai elegant dar, în împrejurările date, eleganţa rămâne la vestiar şi, pe deasupra, mai pierzi şi cheia vestiarului. Ştiu că multă vreme ni s-a reproşat atitudinea noastră de la Cannes dar tot atât de bine ştiu că două zile mai târziu, fără trenuri, avioane, ţigări, telefoane, benzină, dacă festivalul ar fi continuat, ar fi fost cumplit de ridiculizat".
Anul acesta, după patruzeci de ani, Cannes-ul va evoca furtunoasele întâmplări în prezenţa unora dintre autorii ale căror filme au rămas, atunci, în cutii. Secţiunea Cannes Classics le oferă acum ecranele Croazetei în cadrul unui ciclu special, inaugurat de Carlos Saura cu amintitul Peppermint... Je t'aime, je t'aime (Alain Resnais), 13 jours en France (Claude Lelouch), The Long Day's Dying (Peter Collinson), Anna Karenina (Alexandr Zarhi) sunt pe listă.
Lelouch îmi mărturisea emoţiile acestei târzii reîntâlniri: "Sunt mai ceva decât în filmele mele, unde operez cu cifre mai mici, cum ar fi Un homme, une femme, 20 ans deja. Filmul 13 jours en France ar fi însemnat prima mea confruntare cu Festivalul după Palme d'Or-ul din 1966, dar nu-mi pare rău că am ratat-o cu bună ştiinţă. Trebuia să facem ceea ce am făcut. Sunt curios să văd cum arată astăzi, sub cerul Cannes-ului".