Non-fiction theater - Spovedanie la Tanacu

De ce un spectacol de teatru despre notoriul omor din culpă (în măsura în care i se poate aplica o asemenea încadrare) care a şocat în 2005 atât România, cât şi toată acea parte din mapamond preocupată şi de alte ştiri decât cele de la o lungime de nas distanţă?

Răspunsul se găseşte în locul cel mai firesc - totodată însăşi sursa spectacolului: volumul de proză documentară Spovedanie la Tanacu, publicat de Tatiana Niculescu Bran în 2006. Construit cu o admirabilă stăpânire a mijloacelor literaturii de non-fiction, consacrată cu drepturi depline de la celebra In Cold Blood a lui Truman Capote încoace, acest roman jurnalistic are marele merit de a sintetiza în cel mai relevant mod toţi vectorii convergenţi a căror coliziune a declanşat atrocitatea din 2005. Ca atare, se relevă faptul că atât cartea, cât şi dramatizarea ei, sunt departe de a se referi la "un caz izolat", nesemnificativ, asemenea accidentelor de circulaţie sau deceselor din culpă medicală. Prin însăşi natura sa, falsul exorcism de la Tanacu ridică o serie de probleme fundamentale ale umanităţii contemporane, organizate concentric (de la perimetrul strict local, până la diverse implicaţii de cel mai general ordin), şi cu semnificaţii dezvoltate în profunzime (începând cu nivelul dramelor anodine, pentru a ajunge la "misterul paradoxului vieţii" menţionat de Andrei Şerban într-un interviu recent.

Chiar în acea perioadă, am postat pe Novopress un comentariu dezvoltat despre Tanacu - între timp, devenit indisponibil, aşa că-l reiau aici. Ca atare, în aceste rânduri mă voi ocupa numai de relaţia dintre caz, carte şi, în primul rând, spectacol.

Aşadar, lucrarea Tatianei Niculescu Bran relevă întregul sistem de fenomene relevate de către incidentul Tanacu: brambureala administrativă locală, cu responsabilităţi pasate ca o minge de baschet între instituţiile clericale, medicale şi legale; intrigile şi meschinăriile din cadrul ierarhiei episcopale; indolenţa şi incompetenţa cadrelor medicale; buimăceala organelor de anchetă; apoi, într-un context mult mai cuprinzător, oripilanta degenerare la nivel social şi cultural de ansamblu: dezumanizarea din universul caselor de copii (unde au crescut Irina Cornici şi Sora Chiţa), cu ierarhii interne de tip haită, erotomanie obsesivă, abuzuri sexuale, exploatare porno-pedofilă; idolatrizarea "eroilor" de arte marţiale gen Jackie Chan; iluzia chivernisirii prin căutarea de slujbe în Occident; haosul ciocnirii de culturi (mai degrabă decât "civilizaţii"), în contextul globalizării forţate şi al integrării europene în pas de marş; viziunea schematică şi ignorantă asupra vieţii religioase, inclusiv din partea monahilor şi a unor clerici care nu fac decât să aplice robotic serii simplificate, luate de gata, ale canoanelor bisericeşti şi preceptelor biblice.

Pe scurt, acesta este sistemul pe care se structurează incitanta montare realizată de către "Academia Itinerantă Andrei Şerban", începând din 2007, în cadrul unui laborator de creaţie. Premiera mondială a avut loc la New York, iar în Bucureşti spectacolul s-a jucat la Odeon, zilnic în perioada 12-16 mai 2008. Urmează un turneu prin ţară, un altul de ordin european, şi n-ar fi exclusă o revenire pe scena bucureşteană, în toamnă - eventual în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.

Un prim element extrem de interesant al actualei viziuni şerbaniene îl constituie conceptul de "teatru documentar", caracterizat atât prin natura de non-ficţiune a subiectului, cât şi prin decizia regizorală de ansamblu. Montarea foloseşte mijloace minimalisme, de o "sărăcie" cu sugestii aproape grotowskiene, grupând actorii şi cele câteva elemente strict necesare de scenografie într-o formulă scenică elisabetană: trei grupuri de banchete pe gradene instalate direct pe scenă, lăsând nefolosită sala propriu-zisă de la Majestic. În fundal, un ecran pe care se proiectează imagini document: interviuri cu Daniel Corogeanu şi Sora Chiţa, momente cu maicile psalmodiind, drumul inculpaţilor între maşini şi tribunal, ba chiar şi două fotografii ale Irinei Cornici - una în poziţie de arte marţiale, cealaltă într-o ţipătoare rochie roşie, cu pălărie. Toate aceste elemente vizuale îşi regăsesc expresia în scenă, prin relaţii de analogie dezvoltate în paralel - de exemplu, interpreţii personajelor reale intervievate, rostind simultan aceleaşi replici, ca un fel de play-back în decor de post-sincron. De menţionat că imaginile fac parte din filmul documentar Spovedanie la Tanacu realizat în paralel cu cartea, de către Mirel Bran, soţul autoarei.

Aşa cum ne-am obişnuit la Andrei Şerban, trupa coagulată în cadrul laboratorului de creaţie al Academiei Itinerante se comportă ca un organism multi-individual viu şi atent coordonat, înscriind fiecare personaj în sistemul colectiv şi, aici, evitând orice proeminenţe şi încercări de virtuozitate actoricească. O idee interesantă şi întru totul legitimă de distribuţie constă în dedublarea Irinei, cu ajutorul interpretelor Ramona Dumitrean şi Andrea Tokai: cele două Irine coexistă discret pe scenă, fără specularea ostentativă a acestui procedeu bazat pe schizofrenia de care suferă personajul, a cărei intrare în criză e declanşată de momentul împărtăşaniei, pentru a se escalada printr-o isterie tot mai violentă care culminează cu crucificarea şi moartea (moment când "adevărata Irina", cea pe care formula scenică o sugerează ca reprezentând esenţa umană, neadulterată, a bolnavei, apare îmbrăcată cu rochia şi pălăria roşie - evident, în tandem cu imaginea ei fotografică).

Cea mai puternică - şi importantă - stare transmisă de autor este echidistanţa. Din start, Andrei Şerban nu şi-a propus să acuze pe nimeni - atitudine foarte vizibilă mai ales în raport cu personajul stareţului, conturat ca un biet ignorant hirotonisit în pripă şi complet depăşit de evenimente. Corogeanu funcţionează în primul rând prin imaginile sale reale, de interviu, dublate de prezenţa discretă, deşi centrală, a personajului scenic. Compune un tandem credibil cu el maica stareţă, cea care "a făcut şcoala de asistente medicale", iar în jurul lor evoluează într-o coregrafie precisă şi lipsită de stridenţe grupul celorlalte patru călugăriţe. Înţelegem clar că, iniţial, nefericiţii încercaseră să rezolve situaţia pe cale firească, trimiţând bolnava la spital - numai pentru ca medicii să se spele pe mâini, sub pretextul unei cuvioşenii de panaramă ("Luaţi-o înapoi la mănăstire, acolo e loc sfânt, rugăciunile au s-o ajute!"). În acest sens, din păcate, cadrele medicale sunt portretizate în tuşe caricaturale cam groase - iar episcopul se distinge printr-o ostentaţie de-a dreptul cabotină. Paradoxal, cel mai credibil din galeria înconjurătoare este poliţistul, compus de Relu Poalelungi într-o cheie realistă ponderată - mai ales în comentariul său comic scurt, dar percutant, dinaintea finalului.

O atenţie aparte merită scenografia compusă de Oana Lazăr, care preia creator concepţia plastică a versiunii anterioare de la New York, dovedind ştiinţa de a valorifica la maximum un minimum de elemente: pe lângă funcţionalitatea celor câteva piese de mobilier, în majoritate de un negru neutru, pierdut în peisaj, se distinge pata albă pusă de masa "anchetatorilor" în dreapta scenei, şi prezenţa straniei cruci de culoarea naturală a lemnului, în centru-stânga, cărora li se mai adaugă modulul rulant ce semnifică spitalul de boli mintale. Extrem de expresivă explozia vizual-bolnăvicioasă din final, cu "reconstituirea de la cârciumă": costume frivole, concepute cu meticulozitatea proprie unei profesioniste în design vestimentar, printre ziarele ghemotocite care inundă toată scena - basculând în extrema opusă sobrietatea raselor monahale de până atunci. Se impune să subliniem şi efortul tehnic foarte stilizat, şi perfect coordonat, al combinării dintre soundtrack şi proiecţiile foto-video, prin care tehnicianul de sunet Alexandru Constantin completează dezvoltarea scenică în sfera concentrică a teatrului documentar - într-un dialog, o conversaţie susţinută constant, cum afirmă Andrei Şerban despre esenţa teatrului, în raport cu menirea sa de a încerca la nesfârşit să înţeleagă şi să trăiască un mister al cărui unic deţinător este Dumnezeu: mesajul vieţii. Prin combinaţia sa de sobrietate şi dezlănţuire explozivă, Spovedanie la Tanacu cheamă, din nou, la meditaţii consistente asupra acestui mister major, abţinându-se să dea vreun răspuns tranşant.

17 mai, 2008, h. 12:30-14:17
Bucureşti, România