Special pentru Liternet - Cannes 2008 (2)

Cu o oră şi un pic înaintea ultimului film din Competiţia Oficială care are proiecţia azi, mă abat pe la Press Room. Tocmai am băut o cafea la pavilionul românesc. Nu mai are vedere directă la mare, ca cel de anul trecut, dar e mai central. Erau pe acolo Mihai Gligor şi Laurenţiu Brătan, care se ocupă de pavilion din partea Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc, dar şi Dan Chişu, care mi-a dat ultima sa carte, şi Oana Bujgoi, care participă la un training destinat tinerilor producători şi care e încântată că are ocazia să cunoască lume. "Sunt ca masonii, un grup în care e bine să intri. Peste un an, doi o să ne referim unii la alţii ca şi cum am spune «a fost cu mine-n clasă»".

Azi am văzut un film foarte bun, cred că e cel mai bun din Competiţia Oficială, vreau să spun din cele prezentate până acum. Îi spune Linha de passe, şi e realizat de Walter Salles şi Daniela Thomas, la capătul a patru ani de scriere a scenariului, căutare a actorilor şi a locaţiilor, filmare, etc, etc. E un film gândit să semene a documentar, deci să fie cât mai autentic. Eroii lui sunt patru fraţi care locuiesc împreună cu mama lor gravidă într-o locuinţă săracă din Sao Paulo. Fiecare dintre tineri are alt tată. Autorii spun că au dorit să arate în ce fel societatea braziliană contemporană e lipsită de figura tatălui, deci lipsită de autoritate. Unul dintre tineri are deja 18 ani şi, deşi e talentat, nu mai poate face parte dintre puţinii tineri selecţionaţi pentru o echipă de fotbal dintr-o ligă superioară. Aşa că încearcă să se strecoare, falsificându-şi actele şi promiţând că va face rost de bani pentru a da spagă (căci se practică şi la ei). Unul dintre fraţii lui e curier şi merge zilnic cu motocicleta prin traficul ucigător din oraş, abia strângând nişte bani ca să-şi ajute copilul mic. Un alt frate lucrează la o benzinărie şi e credincios practicant, iar în fine, cel mai mic dintre fraţi e un puşti - singurul de culoare - care-şi caută tatăl, şofer a cărui urmă s-a pierdut, călătorind cu autobuzul toată ziua. Mama gravidă se străduieşte să ţină familia făcând curăţenie la case bogate.

Urmărind cele cinci destine prin poveşti intersectate, Salles şi Thomas fac un film onest, aspru şi convingător despre realitatea pe care o modifică cât de puţin pot. Actorii - care, cu excepţia mamei, sunt neprofesionişti, au fost puşi să locuiască în casa respectivă pentru a se obişnui cu mediul. Oameni obişnuiţi sunt filmaţi în cursul slujbelor religioase, iar emoţiile lor sunt veritabile. Şi aşa mai departe. E un detaliu în film care îţi aminteşte de Marilena de la P7 de Cristian Nemescu. Către finalul filmului, băieţelul de culoare fură un autobuz din depou şi pleacă cu el. De fapt, autorii filmului au preluat cazul real al unui copil din Sao Paulo care a furat, tot aşa, un autobuz, şi a fost prins abia după ce l-a condus trei ore.

Am mai văzut un film cu referinţe la filme româneşti. În Üç maymum / Three Monkees, de Nuri Bilge Ceylan, apare la un moment dat fantoma unui copil mort şi gol. Normal că te gândeşti la Visul lui Liviu, mediumetrajul lui Corneliu Porumboiu.