Tema ediţiei, deşi organizatorii nu s-au gândit la asta, pare să fie privarea de libertate, iar ea e ilustrată de filme mai bune sau mai nereuşite
După premiera cu Boogie, de Radu Muntean, toţi românii de pe Croazetă s-au strâns la petrecerea românească de la terasa intitulată, coincidenţă, Rado
Până acum s-ar părea că tema ediţiei din acest an a festivalului este închisoarea şi privarea de libertate. E cazul lui Blindness, de Fernando Meirelles, e cazul lui Leonera, de Pablo Trapero, al lui Hunger şi al filmului turcului Nuri Bilge Ceylan, Cele trei maimuţe. Şi asta după primele două zile de proiecţii! Prezentat vineri, 16 mai 2008, Hunger, de Steve McQueen, are mari şanse să ia Premiul secţiunii Un Certain Regard (cucerit în 2007, să nu uităm, de California Dreamin'). Steve McQueen e un cunoscut artist britanic, ale cărui lucrări au fost achiziţionate de Tate Gallery sau de Muzeul Guggenheim. E tânăr. Avea 11 ani la începutul anilor '80, când Bobby Sands a murit în celula închisorii din Maze, Irlanda de Nord, şi spune că acest eveniment l-a marcat la fel de mult cum l-au marcat victoria lui Tottenham în Cupa Angliei şi revoltele de la Brixton. Bobby Sands a fost un fruntaş al IRA, unul dintre cei închişi la Maze şi care, după ce au făcut grevă pentru că erau consideraţi deţinuţi de drept comun, s-au înfometat până au murit. Au fost nouă prizonieri republicani morţi în urma grevei foamei din 1981. Steve McQueen şi scenaristul (cunoscut dramaturg) Enda Walsh fac un film extrem de atipic şi de impresionant nu atât despre un moment istoric, cât despre existenţa zilnică a unui încarcerat şi despre decizia unui om de a-şi pune capăt zilelor pentru o cauză. Faptul că nu e cineast, ci artist, i-a dat lui McQueen multă libertate în cap şi un extraordinar simţ vizual şi al ritmului. Prima parte lucrează mai ales pe detalii. Nu înţelegi exact ce se întâmplă, dar fiecare amănunt se adaugă la celelalte.
Personajul care apare în prima secvenţă nu e personajul principal. Centrul de greutate sare de la un personaj la altul până să se fixeze pe Bobby Sands. Nu se schimbă nici o replică timp de mai bine de 15 minute. Miezul filmului e o secvenţă de 22 de minute, în care Bobby Sands şi un preot republican discută ca într-un meci de ping-pong despre ideea sinuciderii, aruncându-şi prompt argumentele de parcă le-ar arde mâinile. 28 de pagini de scenariu, un tur de forţă pentru actorii Michael Fassbender (care a filmat în România, la Town Creek, de Joel Schumacher) şi Liam Cunningham (pe care îl ştim din The Wind That Shakes the Barley de Ken Loach, Palme d'Or în 2006). Iar apoi, în ultima parte a filmului, stingerea corpului, eroziunea lui, escarele, privirea tot mai tăcută. Dar nici un pic de melodramă, doar o atenţie aproape sanitară pentru corpul care cedează şi care oricum pare să-şi piardă capacitatea de a dori ceva, inclusiv mâncare. Nu ştiu de ce Leonera a fost preferat lui Hunger pentru Competiţia Oficială.
Cele trei maimuţe, noul film al cineastului turc lansat de Festivalul de la Cannes, Nuri Bilge Ceylan, este o telenovelă filmată frumos, chiar mult mai frumos decât precedentul Climate (prezentat tot la Cannes şi care şi el era tot o telenovelă). Un om politic omoară pe cineva cu maşina şi, pentru că se apropiau alegerile, îl plăteşte pe şoferul lui să se dea vinovat şi să facă puşcărie. Apoi o seduce pe nevasta omului, iar când acesta iese din închisoare, dramoleta se umflă ca omleta. Femeia se gândeşte să se sinucidă pentru că amantul n-o mai vrea, şoferul nu ştie pe cine ar trebui să omoare primul, iar fiul cuplului (căci există şi el) îl omoară până la urmă pe politician. Mai adăugaţi fantoma copilului mort care te face să te întrebi dacă Ceylan n-a văzut Visul lui Liviu, de Corneliu Porumboiu, nori gri peste Bosfor, străpunşi de raze obosite, o melodie de apel pe mobil - un fel de manea, şi un final în sertare care îl lasă pe şofer să predea ştafeta răului unui alt prăpădit care să intre la închisoare în locul fiului, şi veţi avea tabloul schiţat al acestui film introdus în Competiţia Oficială graţie numelui regizorului. Nu e prima oară şi nu va fi nici ultima pentru că selecţionerii preferă să adauge filme foarte bune realizate de necunoscuţi filmelor - aşa cum sunt ele - semnate de cineaşti cu renume.