Bulimia Shakespeare - Festivalul Shakespeare 2008

Anul acesta, "filiala" Bucureşti a celei de a VI-a ediţii a Festivalului Internaţional Shakespeare cu sediul la Craiova a fost deosebit de generoasă: spectacole multe şi bune.

Desigur, Capitala a pierdut dezbaterile, colocviile, discuţiile pe marginea spectacolelor aduse şi cea despre Shakespeare la şcolile de teatru şi - poate cel mai important - atmosfera care înfăşoară grupurile de oameni civilizaţi, uniţi de aceeaşi pasiune chiar dacă aceasta se exprimă în modalităţi foarte diferite şi naşte opinii divergente. Spectacolele din Bucureşti au corespuns întru totul promisiunii făcute de organizatori: trupe mari, regizori mari în spectacole memorabile.

Poate că aşa e ritmul firesc al lucrurilor, dar putem constata că la 18 ani după modificarea ordinii de stat din România, viaţa teatrală nu e sincronă prin cunoaştere cu dinamica teatrului mondial. Sigur, au circulat cărţi, sigur unii creatori au călătorit şi au văzut, toate acestea au asigurat un strat superficial de informaţie: se rostesc nume, se adaugă adjective, mimica povestitorului exprimă atitudinea critică ("nu sunt atât de grozavi pe cât se spune"), dar pe scena românească se inventează adesea bicicleta, lepădarea de vechi se face prin gesturi spectaculoase, dar victoria a ceea ce se pretinde a fi nou e departe de a obţine un statut indiscutabil.

Poate că, aşa cum spuneau prin foaierele bucureştene persoanele hiperexigente, spectacolele văzute de noi sunt de mult "fumate", dar cei care receptează fiecare spectacol ca pe o unitate de sine stătătoare, apreciind puterea artiştilor de a crea o lume emoţional inteligibilă s-au bucurat şi au aplaudat.

Textul shakespearean a fost abordat cu elanuri diferite: în Troilus şi Cressida regizat de britanicul Declan Donnellan cu compania sa Cheek by Jowl a dominat respectul pentru cuvânt, rostit de altfel cu seniorală pătrundere; comentariul modern s-a instilat prin costume, muzică, prin reacţiile grupului la faptele şi vorbele protagoniştilor. Lumea eroilor greci conduşi de zei se transferă pe pământ: primitivi şi supuşi domniei forţei, ei se omoară între ei, cam cum au făcut-o în ultimii ani populaţiile tutsi şi hutu din Ruanda, grecii şi troienii "salvaţi", totuşi, de frumuseţea şi de poezia vorbelor.

Trilogia shakespeareană prin care celebrul şi multipremiatul regizor lituanian Eimuntas Nekrošius a fost prezent la Bucureşti a permis cunoaşterea unuia dintre cei mai interesanţi creatori de teatru contemporan. Cele trei spectacole jucate de trupa teatrului Meno Fortes - Macbeth (1999), Hamlet (1997) şi Othello (2000) - sunt expresiile unor obsesii dominante în exprimarea poziţiei artistului faţă de lumea în care trăieşte. Trăsătura lor de unire e crima: crima pentru putere, omorul ca răzbunare, pasiunea ucigaşă. Textele au suferit modificările necesare pentru a accentua tema centrală. În universul scenic creat de regizor, alături de apă, foc, bolovani, lemne, cuvântul este o componentă a confruntărilor prin care se împlineşte destinul cunoscut dinainte. Viaţa scenică de dincolo de cuvinte creează fascinaţia, vraja unei lumi unde bărbaţi dotaţi cu o energie neobişnuită, însoţiţi de femei care-şi asumă la rândul lor cauzele soţilor, amanţilor, iubiţilor se îndreaptă inexorabil spre deznodământul întotdeauna fatal. Vrăjitoarele, fantomele, ceea ce e dincolo de raţiune îi manipulează pe oameni. Nekrošius are răbdare: fiecare scenă are propria ei linie de evoluţie şi cine se grăbeşte spre deznodământ pierde firul; acest tip de teatru nu reproduce, ci inventează viaţa, regulile se stabilesc acum şi aici, pe scenă. Uneori sunt obscure, alteori sunt spuse prea rapid, alteori repetate ca pentru înapoiaţii mintali, dar acestea sunt amănunte în receptarea întregului ca imagine a existenţei umane atunci ca şi acum.

În spectacolul regizorului rus Lev Dodin Regele Lear (Teatr Maly), personajul titular este un om trist şi obosit. Din tot ce a fost putere nu i-a rămas decât forţa blestemului. Nebunia vine ca o izbăvire, dezamăgirea lui sărăceşte lumea, ca în text, nebunul - personaj cu prezenţă dominantă - dispare la jumătatea spectacolului. Nu mai e nevoie de el. Toţi au înnebunit.

Toate aceste spectacole au beneficiat de interpretarea unor trupe profesioniste, în întregime devotate sarcinii scenice, actori care cred până la sfârşit în ceea ce fac, vedete şi figuranţi prinşi în jocul ideilor devenite viaţă.