Marii regizori ai lumii la Bucureşti - Festivalul Internaţional de Teatru Shakespeare 2008

Festivalul internaţional Shakespeare de la Craiova s-a desfăşurat la această ediţie - a şasea - în mare măsură şi la Bucureşti, graţie bunei colaborări dintre Fundaţia Shakespeare, Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova şi Centrul de proiecte al Capitalei ArCuB, purtând şi girul Ministerului Culturii şi Cultelor.

Tot ce s-a promis s-a înfăptuit. Mari spectacole, mari regizori, mari teatre ale Europei şi ale lumii, sloganul festivalului lansat de Emil Boroghină, directorul acestuia, a avut acoperire, chiar dacă nu întotdeauna în numele lui Shakespeare. Că marele Will este cel mai sigur vehicul al teatrului din toate timpurile, că acesta şi-a legitimat vârfurile pe mâna lui Shakespeare e de acum de notorietate. Şi oricât ar mârâi contemporanii fanatici care consideră abuzivă imixtiunea shakespeareană în prezent, dramaturgul care le-a văzut şi zis pe toate cu clarviziune de geniu rămâne tot el. Doar că acest panaceu universal astfel instituit permite şi libertatea extremă a celor care se simt în apele shakespeariene ca la ei acasă, folosind după bunul plac o zestre patrimonială pentru care nu se plăteşte nici măcar drept de autor.

Câte n-am văzut de-a lungul vremii! Fiecare generaţie cu nonconformiştii ei. Şi provocarea nu va lua sfârşit.

Şi în Festivalul de faţă ne-am întâlnit cu o asemenea mostră de originalitate şocantă, contrariantă prin forţarea acomodării la un limbaj de interes local a textelor shakespeariene, uneori chiar prin schimbarea codurilor. Se numeşte Eimuntas Nekrosius sau Niakrosius, după transcrierea din cartea Marinei Davîdova.


Acest lituanian sumbru,

calificat drept genial de cunoscutul critic rus mai sus citat (prin preluarea unei opinii generale), a făcut mai întâi o operă de sinteză tematică, adunând sub titlul Trilogia shakespeariană trei dintre piesele capitale ale autorului, esenţiale pentru radiografierea crimei ca situaţie limită, cu evidente trimiteri la violenţa contemporană: Macbeth, Hamlet şi Othello (nu ştiu dacă ordinea este obligatorie în reprezentarea acestora, însă la Bucureşti aceasta a fost).

Nekrosius e obsedat, se spune, de cătunul lituanian în care s-a născut, de elementele naturale - pietre, pământ, foc, apă, lemn -, care convieţuiesc în spectacolele lui cu artefactele. O lume brutală, arhaică, ia locul lumii civilizate şi fiecare element al naturii se converteşte în simbol. De ce n-ar suporta şi Shakespeare o asemenea transpunere, de ce n-ar fi iazmele din Macbeth nişte chivuţe care fac vrăji deasupra unui ceaun uriaş, de ce n-ar fi fantoma lui Hamlet îmbrăcată în blană de oaie şi câte altele de acest fel, pentru că spectacolele lui Nekrosius excelează în inventivitate pe această temă. Sensurile nu sunt însă întotdeauna clare şi, cu excepţia finalului din Hamlet, când fantoma hohoteşte de plâns sugerând îndoiala cu privire la intervenţia sa extramundană provocatoare, n-au fost mari descoperiri vis-à-vis de materialul literar (destul de rafistolat). Dezlănţuirea instinctuală, ca şi valorificarea elementelor primare din spectacolele sale sunt o dorinţă a întoarcerii la natură, la o credinţă panteistă, cum spune Davîdova, care n-are legătură nici cu tronul Angliei, nici al Danemarcei fictive din Hamlet, ci poate doar cu o contemporaneitate care ne uluieşte prin agresivitate şi brutalitate, prin îndepărtarea ei de origini. Dar despre asta vorbesc toţi artiştii cu conştiinţă de astăzi, mai talentaţi sau mai puţin talentaţi.


Un Lev Dodin melancolic

Românii au avut parte de spectacolele cu adevărat măreţe ale regizorului de la Sankt Petersburg, încă din anii săi de glorie. Ceea ce nu înseamnă că marele regizor şi-a pierdut aureola. Doar că între Fraţi şi surori, Stele deasupra dimineţii, din epoca glasnosti, sau Gaudeamus, Cevengur, Platonov, marcate de suflul experimental, şi acest Rege Lear s-a întins oboseala. Lev Dodin nu se sfieşte să ne-o spună, tratând acest personaj în planul strict uman, de unde regele ne zâmbeşte trist, lângă un bufon care nu-l mai dojeneşte, ci doar îl acompaniază în calitate de înţelept atâta timp cât e în stare. (Scrânteala bufonului e, de altfel, una dintre cele mai interesante soluţii din spectacol.) Înţelegerea vieţii cu toate mizeriile ei, din care fac parte şi comportamentul fiicelor, şi crima, îl rezonează parcă pe bătrânul rege privit uneori cu îngăduinţă. Eliminarea brutală a "expiraţilor" Lear, Kent, Gloucester de către tinerii care vor să se instaleze în locul lor pe scena vieţii e o temă mai importantă acum pentru regizor decât toată morala nerecunoştinţei cu care ne-am obişnuit vorbind de Lear. Fatalitatea sfârşitului, singurătatea, ameninţarea morţii la vârsta lui Lear sunt copleşitoare în spectacolul lui Dodin, iar imagini ca aceea a "rătăciţilor", bântuind goi prin furtuna care-i înghite, de neuitat.


Premiul Shakespeare

acordat de Festival începând cu această ediţie i-a revenit englezului Declan Donnellan, prezent în program cu trupa Ceek by Jowl şi spectacolul Troilus şi Cresida. Cunoştinţă mai veche şi el a românilor de când se dau mulţi bani pentru teatru şi pot fi aduse în ţară spectacole reprezentative, Declan e un artist cu stil la materia Shakespeare. Cu prilejul decernării premiului, George Banu spunea despre el că reprezintă, în exegeza scenică shakespeariană a anilor 2000, ceea ce Peter Brook a fost pentru anii '80. Am văzut cu toţii acel fermecător Vis al unei nopţi de vară, apoi A douăsprezecea noapte, acum doi ani, montat de Donnellan în parteneriat cu Festivalul de la Moscova. Acum, acest Troilus şi Cresida. Aceeaşi grijă pentru acurateţea sensurilor, a mişcării, pentru coerenţa întregului. De o mare simplitate aparent, spectacolele lui Declan Donnellan nu te lovesc în plex cu buldozerul inovaţiei, ele te invită cu calm şi spirit în universul lor, în care contribuţia regizorală e discretă, fină, asumată. Troilus şi Cresida nu e poate cel mai bun Shakespeare al lui Donnellan, dar are aceeaşi fineţe a expunerii, acelaşi ritm studiat, calităţi proprii poeticii sale scenice, în care momentele spectaculoase sunt plasate cu mare artă şi durata (în sens muzical) e mereu sub control. Mi-a plăcut ideea de a-l face pe Tersit femeie, un travesti reuşit, mi-au plăcut ironiile fine la adresa "eroilor antici", soldaţi britanici surprinşi la popotă aplaudând un moment de cabaret, am savurat cu încântare exemplara interpretare a actorilor, precişi, tehnici, expresivi. Ca să nu mai vorbim de impecabila rostire englezească. Cu ocazia reprezentaţiilor din România, am remarcat însă şi cât de în urmă suntem cu traducerile în româneşte. Ce prăfuite sunt cele vechi folosite pentru subtitraj şi ce urgenţă este să începem să-l retraducem pe Shakespeare.


Purcărete shakespearizând

Dacă ar fi să privim în urmă la Titus Andronicus, la Ubu cu scene din Macbeth, la Noaptea încurcăturilor, la Troilus şi Cresida realizat la Teatrul "Katona Joszef" din Budapesta, de care ne vom aduce mereu aminte cu încântare, la Măsură pentru măsură, care se adaugă în acest an şirului de montări shakespeariene, am zice că Silviu Purcărete ar fi putut concura la premiul Shakespeare. Am fost politicoşi cu musafirii?

În fine, recentul spectacol realizat la Teatrul Naţional din Craiova, a cărui carieră internaţională abia începe, va recompensa probabil pierderea. Surprinzător ca de obicei, regizorul tratează piesa aleasă - rar montată pentru că e dificilă - cu mai puţină încrâncenare, apropo de temă. În Măsură pentru măsură e vorba de corupţie şi justiţie, e vorba de tirani prefăcuţi, e vorba de moralitate dubioasă, dar luându-şi drept aliat un personaj episodic - Lucio -, un tânăr cochet, devenit un fel de martor indiscret, regizorul încearcă să remodeleze materialul literar. Interpret excelent al acestui rol, Sorin Leoveanu ne face cu ochiul să-l urmăm pentru a ne dezvălui cenuşiul de dincolo de declaraţiile juste din comportamentul demnitarilor. Purcărete insistă pe această dominantă cromatică la propriu şi la figurat, ducând în derizoriu întregul demers moral al ducelui, justiţiar de temut în alte spectacole văzute cu această piesă. Decăderea morală din stradă s-a întins printre cetăţenii cu rang. Sau invers. Cu toţii sorb aceeaşi zeamă lungă într-o scenă de mare impact vizual, o demascare sui generis, care are loc într-un fel de cantină-puşcărie de drept comun. E normal ca Lucio să fie eliminat. Farsa luptei pentru morală poate astfel să continue. Traducerea expresivă, vie, realizată de poeta Ioana Ieronim, apropie şi mai mult piesa de actualitate. Tonul egal, sumbru din spectacolul lui Purcărete nu e diferit de culorile noastre cotidiene, doar că uneori am vrea să vedem şi curcubeul.


Robert Wilson, un magician cu morgă

Fără legătură cu Shakespeare, dar numărându-se cu adevărat printre marii regizori ai lumii, a poposit la Bucureşti şi Bob Wilson, devenit cu acest prilej şi Doctor Honoris Causa al UNATC.

Mai văzusem Femeia mării în regia sa la Varşovia, cu artişti polonezi, dar aceleaşi costume semnate Giorgio Armani. Reprezentaţia italiano-spaniolă adusă la Bucureşti reproduce exact montarea aceea, semn că maestrul e sigur pe mâna sa. Stilist impecabil, maestru al formelor polisate cu migală, Bob Wilson a creat în teatrul contemporan un gen pe care nimeni nu-l poate nici măcar imita. Dincolo de extraordinara prelucrare a culorilor şi luminilor îngemănate cu sonorităţi savant compuse, ceea ce e uluitor la acest artist e felul în care reuşeşte să pună în formele sale elaborate materialul uman, viu, actorul, care devine pentru o clipă în mâna regizorului un aluat modelabil în cel mai pur sens plastic. Textul lui Ibsen, în transcripţia Susanei Sontag, serveşte şi el tezei estetice a regizorului prin formalismul relaţiilor şi schemele în care se găsesc captive personajele, chiar când mimează libertatea, precum eroina. Alfabetul teatral formal riguros al lui Bob Wilson impune execuţiei perfecţiune maximă. Este ceea ce seduce în spectacolele sale, vidate parcă de suflul vital şi avertizând parcă asupra formei care ucide.

Pe lângă importul de maeştri, Festivalul Shakespeare a pus în stare de competiţie şi creatori români de excepţie: Alexandru Tocilescu cu Eduard al III-lea, Silviu Purcărete, dar el e internaţional, încă tânărul Felix Alexa, controversatul Petrică Ionescu (dar şi el e internaţional), plus studenţii de la facultăţile de teatru şi de la workshopurile lui David Esrig (cu o extraordinară comunicare despre oglindă şi oglindire în cadrul seminarului de shakespeariologie de la Craiova).

Mulţumim şi pentru cărţile tipărite cu acest prilej de editurile craiovene şi de Fundaţia Camil Petrescu (mai ales traducerea volumelor despre Lev Dodin) şi aşteptăm să auzim despre asemenea evenimente de anvergură şi în ţara marelui Brit. Deocamdată, British Council n-a contribuit nici cu prezenţa la Festivalul Shakespeare din România.