Festivalul Shakespeare 2008. Impresii răzleţe.

De la Emil Boroghină am înţeles că personajul central al festivalului de anul acesta a fost regizorul. Notez, aşadar, nu adevărate cronici de spectacol, ci câteva impresii, mai ales pe marginea formulelor de regie pe care le-am văzut.

După Cevengur-ul de acum doi ani, care pe cât m-a cucerit pe mine, tot pe atât i-a plictisit pe mulţi (dar, spre bucuria mea, l-a încântat pe Dragoş Buhagiar, et pour cause), Lev Dodin a venit acum cu un Rege Lear (fireşte, tot la Malîi Teatr) de o limpezime a ideii cum rar se vede. Un Lear foarte rusesc, jucat de un actor minunat (Petr Semak) în care se adunase parcă toată tristeţea stepei nesfârşite, împovărat, învins încă de la început. Lear-ul lui Dodin n-avea nimic din ferocitatea "regelui" (cum o avea cel al lui Bocsárdi): era doar un bătrân impulsiv, ciufut, cu accese de furie iraţională, de răutate, aşa cum, se pare, chiar sunt bătrânii. Era un om chinuit, înconjurat de alţi oameni chinuiţi. Tot zbuciumul lor provenea, în viziunea lui Dodin (mă rog, în ce cred eu că am înţeles din viziunea lui Dodin), din ciocnirea formei abstracte cu fondul concret, uman, înfruntarea având loc în termenii unui joc cu reguli fixe - teatrul, de exemplu, cum sugerează scenografia foarte simplă şi funcţională: scena e chiar o cutie neagră nefinisată. Sunt multe sugestiile către o asemenea interpretare, la nivelul textului şi al spectacolului. Ideea e subliniată de alternanţa alb - negru a costumelor şi decorului; o enunţă şi Kent foarte clar, Lear aşişderea - amândoi cer respectarea protocolului, a ideii de regalitate pe care o întrupează bătrânul. Premisa este dezvăluită încă din prima scenă, construită ca un joc la care Cordelia pierde pentru că îi refuză regulile. Tot această contradicţie generează drama lui Edmund, un bastard care tânjeşte după respectabilitate şi după iubirea tatălui: ce vrea el este preeminenţa fondului în dauna formei. Aceeaşi idee e potenţată de construcţia rolului bufonului, care-şi rosteşte replicile cântând la pian - muzica e formă prin excelenţă -, însă pianul poate cânta (şi o face) şi fără el. Dar, în ciuda percepţiei curente, forma e cea care dă dimensiunea spirituală omului. O spune Lear când încearcă să-i explice fiicei sale de ce are nevoie de suită numeroasă: "Dacă omul ar fi redus la nevoile sale..." Aşa că rezolvare nu există: atunci când forma e abandonată, când personajele, despuiate de straie, rămân simpli oameni, înfiorător de vulnerabili în nuditatea lor, tot ce mai e de aşteptat e moartea. La fel, Cordelia moare pentru că a fost blestemată: peste puterea ritualului, a formei, nu se mai poate trece.

Spectacolul lui Dodin, clar, oferind o interpretare subtilă şi coerentă textului (decupat drastic şi sunând, cel puţin în traducere, surprinzător de modern), jucat magistral (dar ce altceva să aştepţi de la şcoala lui Dodin?!) n-a plăcut unora. Sigur că lumea noastră bună, cam snobelă, a strâmbat din nas: "Iar un Stanislavski prăfuit? On connaît la chanson, j'en passe". Ei, da, oamenilor subţiri, genul ăsta de teatru nu le mai spune nimic. Ei vibrează numai la Nekrošius. Care mie nu mi-a spus mare lucru. Da, pot recunoaşte un om cu idei, cu o viziune asupra teatrului, care ştie să dea o anumită coerenţă şi, mai ales, atmosferă spectacolelor sale, dar nu mi se pare că felul cum l-a citit pe Shakespeare se susţine. Trecând peste faptul că din Macbeth şi Hamlet nu se mai înţelegea nimic (la Hamlet, de exemplu, nu era deloc clar că în scena finală, altfel frumos, foarte brechtian, construită, mor Claudius şi Gertrude; nu se ştia de ce pleacă Hamlet în Anglia, cum se întoarce - să zicem că nu contează), că monoloagele celebre erau distruse (bun, acceptăm şi asta: dinamităm înadins toate aşteptările), că lecţia de teatru era servită, cam fără rost, lui Horatio. Or, eu mă încăpăţânez în continuare să cred că un regizor poate fi modern şi inovator fără să denatureze sensurile textelor clasice. Dar chiar lăsând la o parte, asemenea obiecţii "şcolăreşti", cred că nici estetic spectacolele lui Nekrošius nu stau în picioare. Prea multe găselniţe, prea multă coregrafie care nu e organic cerută de nimic (vezi preambulurile coregrafice ale unor scene), prea multe repetiţii, burţi, prea multe semne previzibile. Mi s-a părut o căutare disperată a originalităţii cu orice preţ. Deconstruim textul, deconstruim limbajul teatral - de acord. Dar ce punem în loc? Doar o muzică frumoasă, dar inutil repetitivă, o scenografie complicată şi o aglomerare de simboluri, obiecte căutate? Atmosferă, de acord şi cu asta, dar ce neclare intenţiile! Peste toate, o trupă extrem de inegală, cea de la teatrul Meno Fortas, din Vilnius (pe unii actori, doar supratemele distribuite generos de regizor păreau să-i salveze; îmi aduceam aminte de Ştefan Iordache sau de Ion Caramitru spunând aproape imobili monoloagele din Hamlet...). Gertrude - inexistentă, Hamlet - rocker şi atât. În schimb, ce Ofelia (Viktorija Kuodytë), ce Othello (Vladas Bagdonas) şi ce Desdemona (Egle Špokaite) formidabili, ce Yago (Rolandas Kazlas)! Mi-au salvat serile.

Se strâmbase din nas şi la Troilus şi Cresida al lui Declan Donnelan, un spectacol în care, spre stupoarea multora, s-a spus tot textul. Nu o capodoperă, dar un spectacol curat, bine centrat pe actori, cu o construcţie ascendentă, riguroasă, în care vorbele lui Shakespeare erau înţelese şi rostite uluitor, într-o scenografie simplă şi ingenioasă: spectatorii erau aşezaţi de o parte şi de alta a spaţiului de joc dreptunghiular, marcat de fâşii lungi de pânză ridicate în extremităţi, închipuind corturile şi oraşul deopotrivă. Nu, spectacolul trupei Cheek by Jowl nu era deloc "Shakespeare de la BBC", cum s-au grăbit unii să-l catalogheze. Actorul care-l juca pe Nestor (Damian Kearney) făcea o adevărată compoziţie, cel care-l juca pe Ulise (Ryan Kigell) fraza într-o manieră cu totul diferită, care n-avea nici o legătură cu limba obişnuită, primitivul Ajax (Laurence Spellman) vorbea ca scoţienii etc. Thersit (Richard Cant), în chip de travestit, era cuceritor - şi nu respingător, ca în varianta Purcărete de la teatrul Katona József -, iar Elena (Marianne Oldham) iradia o asemenea frumuseţe şi lumină încât parcă merita să porneşti un război pentru ea. Trupa nu era omogenă, nu m-au convins Troilus, Hector, Cresida; în schimb Ahile (Paul Brennen), cu aerul lui de intelectual fragil peste o masă de muşchi bine subliniaţi şi, mai ales, Pandarus (David Collings), raisonneur şi mijlocitor, alternând cu un firesc desăvârşit expresii, nuanţe şi atitudini, erau excepţionali.

Ultimul Shakespeare pe care l-am văzut a fost Măsură pentru măsură al lui Silviu Purcărete, cu "Naţionalul" din Craiova. O lectură în cheie grotesc-cinic-sardonică, o alegorie a dictaturii care perverteşte tot ce atinge, consistent ajutată de cetăţenii pasivi, speriaţi şi repede aprobatori, o lume perversă de la natură şi mai dihai pervertită de conducătorii ei lipsiţi de scrupule, un bordel uriaş (prima scenă era parcă desprinsă din Bosch) în care oricine încearcă să-şi afirme libertatea de spirit şi cuvânt este anihilat. O lume în care sensurile sunt răsturnate: făgăduinţa e călcată, dreptatea e strâmbă, binele e făcut cu anasâna şi salvarea e iluzorie. Deşi spectacolul e coerent şi ideea regizorală clară, ajutată de o scenografie simplă - pereţi cenuşii culisanţi, împinşi manual - care delimitează util spaţiile de joc şi marchează schimbările scenelor, nu am avut bucuria pe care simţit-o la Noaptea de la spartul târgului. Îl prefer pe Purcărete senin şi detaşat, artizan atent al unor bibelouri preţioase. Acum, mai ales, trupa mi s-a părut prea puţin sudată, Sorin Leoveanu (Lucio), detaşându-se la mare distanţă prin expresivitate şi nuanţe, prin umor, prin naturaleţea atitudinii, secondat de un Ilie Gheorghe (Ducele) fastuos, dar la fel de manierist ca întotdeauna. Dacă lui Adrian Andone (Claudio) nu i-a rămas, din păcate, mare lucru de făcut, rolul lui fiind serios amputat, iar Valentin Mihali (Angelo) mi s-a părut prea lipsit de expresie, o surpriză plăcută pentru mine a fost Ana Ularu în Isabella.

În fine, cred că marea izbândă a acestui festival şi a creatorului său, Emil Boroghină, a fost aducerea în România a spectacolului Femeia mării, a lui Robert Wilson, şi chiar a autorului său. A fost întâi festivitatea prin care UNATC, reprezentat de George Banu, Nicolae Mandea, Ludmila Patlanjoglu (teatru), Sorin Botoşeneanu, Manuela Cernat (film), i-a conferit lui Robert Wilson titlul de Doctor Honoris Causa. Rectorul nu a fost prezent. În sală, puţini regizori, mulţi studenţi (din fericire). Probabil că toată lumea de la noi îl mai văzuse şi auzise pe Wilson. Festivitatea a fost salvată numai de cuvântul excepţional al lui George Banu. Aveam impresia că lumea, chiar cea a teatrului, de la noi nu ştie cu cine are de-a face. Cu câteva zile înainte, Universitatea din Bucureşti decernase titlul similar lui Orhan Pamuk: era şi este încă plin metroul de afişe, se făcuse o publicitate imensă în toate mediile, fusese şi o seară la Ateneu. Pentru Wilson, nu s-a găsit decât o sală mică (cea mai mare, totuşi!) şi neaerisită de la UNATC, nu s-a putut închiria sala unui teatru. Or, with all due respect, nu cred că Orhan Pamuk a marcat literatura universală la fel de puternic ca Robert Wilson teatrul. A fost, apoi, spectacolul trupei din Sevilla. Sigur, în parametrii ştiuţi ai lui Wilson, care îşi reproduce formula. Dar ce formulă! Şi cine altul, în afara lui, o poate reproduce? Şi el reduce textul (aici, al lui Ibsen), îl deconstruieşte şi îl înlocuieşte masiv cu lumină, sunet, mişcare şi atitudini hieratice. Însă o face până la capăt, fără să încerce să combine elemente de necombinat. Rezultatul e o alcătuire scenică de o precizie impresionantă, din care nu se mai poate clinti nimic. Mai mult, formula lui Wilson devine imposibil de imitat. La el intenţiile sunt limpezi, ideile clar enunţate, tablourile lucrate până la ultimul detaliu. Spectacolele sale actuale sunt o combinaţie de Kabuki şi marionete tip Craig, plus lumina lui Appia, totul într-o scenografie epurată, redusă la câteva elemente lineare, figurând tablouri suprarealiste cum parcă nici Brauner, Magritte sau De Chirico n-au reuşit (sau n-au avut curaj) să imagineze. Am scris în 2006, despre Quartett-ul său de la Théatre de l'Odéon; Femeia mării este construit în aceeaşi manieră. Textul lui Ibsen devine aici un element ajutător, forma e cea care hotărăşte totul, organizează şi explică (despre primatul formei vorbeşte Wilson şi în cartea recent tradusă şi lansată cu prilejul Festivalului; un eveniment, fără doar şi poate, dar mare păcat că reproducerile sunt doar alb-negru şi îngrozitor de neclare). Şi totuşi, în scenariul scris de Susan Sontag povestea subzistă, perfect inteligibilă, spusă şi jucată de nişte actori impecabili, cu o tehnică şi un antrenament cum nu se vede foarte des. E remarcabil că fiecare dintre actori are mişcarea, mersul şi expresia sa fixe care îl caracterizează. N-am crezut că se poate face Ibsen şi aşa. Da, se poate, şi e o minune.

Am văzut, aşadar, cinci regizori care atacă texte clasice şi dărâmă, fiecare în felul lui, canonul. Cinci moduri complet diferite de raportare la text, de înţelegere a teatralităţii, de lucru cu actorii: Nekrošius tratează actorul ca pe un trup căruia îi cere mai ales să se unduiască, alţii îl folosesc mult mai complet, dacă nu chiar deplin. Spectacole serioase, articulate, despre care se poate discuta cu folos, pe care e foarte bine că le-am văzut - dacă mie mi-au plăcut sau nu e mai puţin important. Ce putem cere mai mult de la un festival?