Eimuntas Nekrosjius - deconstrucţia vizuală a textului (2)

Teatrul poate însemna aproape orice în lumea contemporană. A acta conţine atât de multe sensuri încât categorisirea lor ar fi improprie. Textul pierde tot mai mult teren în faţa imaginii, în acelaşi timp însă teatrul de cuvânt este încă puternic datorită pieselor contemporane. Textele clasice se "deschid" spre imagini puternice, metaforice care deconstruiesc piesa şi care permit o varietate de interpretări şi o pluralitate de sensuri. Intenţiile dramaturgice sunt mai puţin importante în detaliu astfel că regizorul de-textualizează piesa pentru a o re-con-textualiza ulterior în spectacol într-o structură nouă în care ideile de bază se regăsesc plenar sau doar obscur.

Eimuntas Nekrosjius face parte dintre aceşti regizori care contestă supremaţia textului în spectacol, fără însă a opta pentru dominaţia altui element constitutiv. Nekrosjius nu dă "puterea" absolută nimănui. În spectacolele sale textul, imaginea, sunetul, scenografia / spaţiul, actorul şi regizorul se regăsesc în egală măsură. Dacă în Hamlet Nekrosjius a lucrat pe text, reansamblându-l şi îmbogăţindu-l sau suplinindu-l vizual, în Othello demersul său a înaintat spre un suprarealism postmodern. Întreg spectacolul este construit pe un puzzle de semne încărcate metaforic. Cuvânt, imagine, sunet, senzaţii, mirosuri sunt grefate pe atmosfera de vară târzie la malul Mediteranei (sau al Balticii?). Briza aduce o răcorire plăcută, lumina e aurie, caldă şi calmă, doar valurile mării care se izbesc de ţărm sună câteodată ameninţător. Nekrosjius îşi dovedeşte încă o dată talentul cinematografic. Atmosfera din Othello aduce izbitor cu cea din filmul lui Visconti Moarte la Veneţia.


Sunete, imagini, contraste, surprize, spectacol

Spectacolul lui Nekrosjius respiră larg, în voie prin sunete. În Othello se mixează armonic ploaie, tunete, vânt, trosnituri de foc, ţipete de pescăruşi, agitaţia mării, deschiderea şi închiderea uşilor, apa care curge prin uşi, pianul live, trompeta, muzica de fundal, toate folosite teatral, la diferite intensităţi şi tonuri, în diferite variante pentru a marca tensiunile psihologice. Totul se cumulează auditiv ca într-un concert în care vocile umane (şoapte) sunt mixate cu pasaje de operă şi sunetele naturii pentru a da fluiditate spectacolului şi în acelaşi timp sunetul acesta eterogen în bogăţia lui colorează un univers romantic.

Sunetul este dublat de mişcare, iar Nekrosjius se dovedeşte şi aici atras de "fluiditate". Regizorul, apropiat de teatru-dans, o distribuie pe balerina Eglė Špokaitė în rolul Desdemonei. Silueta subţire, frumuseţea şi fragilitatea, febrilitatea ei în apropierea lui Othello creionează o Desdemonă graţioasă, diafană şi volatilă în contrast cu figura patriarhală, statică a maurului. De altfel, aceasta este una dintre antonimiile spectacolului, tinereţea Desdemonei şi maturitatea târzie a lui Othello. Alte contraste se obţin din lumină şi întuneric, sunet şi linişte, mişcare şi nemişcare, alb şi negru. Revenind la prima antonimie menţionată, acest Othello matur, aproape bătrân (Vladas Bagdonas, actor energetic de mare expresivitate, hipnotizant prin vibraţie joacă acest rol de 9 ani) este prima surpriză în spectacol. De câte ori se montează această piesă shakespeariană publicul aşteaptă să vadă cum e rezolvată "culoarea" lui Othello (vă amintiţi de Pálffy Tibor în acest rol în spectacolul lui Bocsárdi László). La Nekrosjius, a fi maur e o stare de spirit, aşa că Othello este alb, dar în vârstă, ceea ce reprezintă diferentia specifica faţă de celelalte personaje, toate, inclusiv Iago, tinere. În fond, statutul lui Othello este cel de străin, adică diferit, iar Nekrosjius speculează strălucit acest lucru întrucât ascendentul de vârstă îi dă lui Othello autoritate asupra celorlalţi, inclusiv asupra lui Iago. De altfel, Iago se raportează la Othello ca la un maestru, este un învăţăcel obraznic ceea ce reprezintă a doua surpriză din spectacol. Renunţarea la maleficul maladiv din Iago pare a scădea miza personajului, a-l condamna la un rol secund, dar Nekrosjius face din slăbiciune atu-ul său: Iago este răul pur, ne-conştient de sine însuşi.


Othello şi Desdemona, o poveste de dragoste

Principala cheie a spectacolului lui Eimuntas Nekrosjius este un love story autentic. Othello şi Desdemona alcătuiesc un cuplu de îndrăgostiţi. Desdemona are faţă de maur un soi de admiraţie erotică generată de "faptele eroice" ale acestuia. Othello are superioritatea notorietăţii şi a eroismului militar, lucruri impresionante pentru o femeie, dar în plus se adaugă şi o chimie destul de puternică. Există erotism între ei, iar dragostea o construiesc împreună. Desdemona se exprimă prin dans, fluide emoţionale, senzuale şi sexuale o conectează de Othello. Este întotdeauna atentă şi febrilă în proximitatea lui ca şi cum centrul universului ei s-ar modifica brusc în funcţie de el. Puternica tensiune sexuală şi afectivă ia forma unui duet erotic, tandru şi violent, bazat pe un raport de dominare fluctuant. Dacă Othello pare să aibă aproape o autoritate paternă asupra Desdemonei, ea este cea care îl conduce sexual. Când se insinuează suspiciunile lui Othello, iar tăcerile lui devin apăsătoare, Desdemona imaginează discuţiile lipsă dintre ei într-un mod care aminteşte iarăşi de film, de data aceasta de In the Mood for Love al lui Wong Kar Wai. Între două scaune, alb şi negru, între care distanţa creşte continuu, Desdemona aleargă cu intensităţi diferite încercând să le "prindă" (sare pe ele) într-o "reconstituire" a fluxului emoţional dintre ei doi căci ceea ce ucide relaţia lor este tăcerea.

Asasinarea ei este iarăşi o concentrare de fluxuri energetice, cu accentul pe Othello. Moartea Desdemonei este practic redată din punctul lui de vedere. Ezitările sunt ale lui, durerea e a lui, aşteptarea e a lui, singurătatea strivitoare a asasinului după crimă e a lui. Una dintre cele mai puternice scene din spectacol: Othello stând singur lângă corpul inert al Desdemonei pe cearşaful negru cu maci roşii exact ca batista. Nekrosjius nu lasă nimic la întâmplare. Sabia cu care Desdemona se joacă la un moment dat îi va ucide pe amândoi, puritatea ei înaintea căsătoriei este reflectată în uşa albă pe care o poartă în spate pe care însă este un însemn de doliu. Ghiveciul gol pe care Iago îi foloseşte ca ochean are corespondent în cele câteva ghivece cu flori pe care Othello le pune în jurul Desdemonei moarte, ura, frica şi furia sparg farfurii, durerea lăcrimează prin uşi, iar în spatele scenei doi fraţi identici "fac" sunetul valurilor agitând tot spectacolul nişte bidoane. Suprarealismul lui Nekrosjius dinamitează textul în însăşi structura sa.


A fi şi a mişca

Relaţia Othello - Iago este construită prin desenarea netradiţională a celor două personaje. Funcţionând ca un cuplu ucenic - maestru, Iago şi Othello mai au o antinomie puternică: mişcare - static. Iago este un agitat, febrilitatea sa aproape maladivă (are un gest parazit, asemănător cu al crupierului, ca şi cum ar număra bani / cărţi) îl transformă într-o morişcă umană. Este un băgător de seamă, enervant şi tupeist, dar energia sa negativă este vizibilă cel puţin într-o scenă în care îl hipnotizează pe Othello. Fascinaţia răului există chiar dacă este drapată într-o aparenţă inofensivă. Există o inocenţă a răului, arată Nekrosjius, iar această "citire" a lui Iago pune de fapt accentul corect pe story-ul lui Shakespeare: ceea ce distruge iubirea este esenţa umană, lipsită de încredere şi vulnerabilă la tentaţii. Iago este doar un catalizator al neîncrederii lui Othello în sine însuşi, în fascinaţia pe care o exercită asupra Desdemonei, în dragostea ei şi până la urmă, în ei doi.

Othello este nemişcat ca o stâncă marină erodată de valuri. Statura impunătoare, severă, calmă a lui Vladas Bagdonas domină scena, actorul emană energie, aerul parcă vibrează în jurul său atunci când stă şi se uită la mare (adică în sală, excelentă schimbare de perspectivă, marea sunt spectatorii!). Relaţia dintre Othello şi Iago se citeşte într-una dintre scenele memorabile ale spectacolului în care Iago (Rolandas Kazlas) se urcă din curiozitate nepotolită pe umerii lui Othello care priveşte liniştit marea. Maurul îl aruncă dintr-o mişcare ca şi cum ar alunga o pasăre. Gestului calm şi tăios cu care se şterge pe umăr Othello îi răspunde Iago cu un alt gest, similar, ştergându-se pe tălpile goale. O scenă mută, de mare frumuseţe şi profunzime, absolut edificatoare pentru raportul dintre cele două personaje, şi în plus şi comică. Nekrosjius îl "citeşte" pe Shakespeare pe muteşte şi o face demenţial.


Un rebus abraziv

Nekrosjius foloseşte din nou materiale brute, apă, foc, nisip (în care Emilia găseşte batista cu maci a Desdemonei), lemn (pentru nişte copăi de diferite mărimi care ajung în final sicrie), pânză netopită pentru costume (care au şi culoarea marină, albul murdar al inului). Textura spectacolului este aspră, frustă, abrazivă, dar de data aceasta căldura luminii netezeşte asperităţile. Această aparenţă de rudimentar determină senzaţia de autenticitate şi ajută în perceperea universului marin pe care Nekrosjius îşi construieşte spectacolul.

Toată această textură brută este structura pentru un puzzle de simboluri care se dezvoltă ca un desen computerizat. Poate că simbolurile nu sunt întotdeauna clare pentru spectator, dar ele există direct sau subliminal şi "materializează" textul. Desigur, pentru cei care au văzut spectacolul de la Sibiu al lui Andriy Zholdak cu acelaşi text asemănările sunt destul de mari. Doar că în timp ce Nekrosjius foloseşte simboluri încărcate de metafore elaborate, iar ritmul păstrează o anume lentoare a tihnei pe plajă, suprarealismul lui Zholdak este de fapt un dadaism. Ucraineanul impune un tempo ameţitor, simbolurile sale pierd amploarea metaforelor şi sunt sublimate în tuşe violente. Zholdak e un Nekrosjius dat prin maşina de tocat.


Eimuntas Nekrosjius, un suprarealist postmodern

Spectacolele lui Eimuntas Nekrosjius prezentate în Festivalul Internaţional de Teatru Shakespeare la Bucureşti şi Craiova se încadrează în curentul postmodern prin deconstrucţia elementelor constitutive. Textul este destructuralizat, imaginea este dezansamblată, sunetul este spart şi remixat, jocul actorilor pune în prim plan corpul ca element post-reprezentare. Dincolo de structuri şi sensuri, Trilogia shakespeariană rămâne în memorie prin soluţiile scenice spectaculoase din Hamlet şi imaginile fabuloase din Othello. Şi, desigur, prin tripul vrăjitoarelor din Macbeth generat de vanilie.