Ultimele zile (3) - Cannes 2008

Joi, 22 mai 2008. Seara, proiecţia lui Il Divo (şarjă felliniană la adresa lui Giulio Andreotti, "sfinxul" politicii italiene din ultimii 50 de ani...) începe cu un mare elan de simpatie (din partea unui public preponderent de stînga, deja cucerit de premisele poveştii), dar se termină cumva dezamăgitor. Iar asta, pentru că Paolo Sorrentino - aflat la a treia trecere pe Croazetă - nu reuşeşte să menţină impactul iniţial (introducerea "bandei lui Andreotti" este à la Sergio Leone în Il buono, il bruto e il cattivo, cu cîntecel fluierat cu tot) dar, mai ales, nu poate să transmită (pentru un public neitalian) altceva decît o enigmă înfăşurată, ca o mumie, în bandaje interminabile...

Andreotti însuşi (un Tony Servillo - deja prezent în celălalt film italian din competiţie, Gomorra - de nerecunoscut) nu este decît o siluetă de Nosferatu cu un chip ca o mască de ceară, impenetrabil, care se plimbă prin coridoarele populate ale puterii şi pe străzile pustii ale Romei, noaptea, păzit de bodyguarzi. Probabil că faptele sînt, într-adevăr, cele avansate de film (liderul dreptei creştine, implicat în nenumărate afaceri de corupţie şi crimă organizată - de la asasinatul lui Aldo Moro, executat de Brigăzile Roşii, la cel al judecătorului Falcone, executat de Mafia) -, dar cred că Sorrentino a ratat ocazia de a face un film-denunţ, direct şi eficace (à la Elio Petri sau Francesco Rosi) dintr-o preferinţă, oarecum explicabilă, de a ieşi din estetica aceasta "angajată" şi a intra în alta - la fel de angajată dar, cum spuneam, mai felliniană.

Problema este că Il Divo, în pofida bunelor intenţii şi a multor momente remarcabile, pare mai mult un "cabinet de curiozităţi" prezentat ca-ntr-un lung spot publicitar, cu toate efectele (unele reuşite, altele dubioase) mai mult blocînd o percepţie exactă a faptelor, decît prilejuind-o. În orice caz, spectatorul care nu ştie mare lucru despre acest "cabinet" (= politica italiană) rămîne - mai ales dacă a văzut şi Gomorra - cu o imagine catastrofică (şi, probabil, adevărată) a Italiei ultimei jumătăţi de secol: o ţară aproape neguvernabilă (sau guvernată de înţelegeri oculte între politicieni şi mafioţi, cu "binecuvîntarea" dictatorială a Vaticanului) în care - fatalitate! - cel mai celebru politician este un Talleyrand mărunt, cocoşat şi cu ochelari: Giulio Andreotti.

Vineri, 23 mai 2008. Dimineaţa, proiecţia (foarte aşteptată) a debutului ca regizor al scenaristlui Charlie Kaufman - "geniul" nevrotic din spatele unor filme ca Being John Malkovich, Adaptation şi Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Philip Seymour Hoffman joacă un fel de alter-ego al lui Kaufman cu un nume la el de bizar (Caden Cotard), iar Catherine Keener, Samantha Morton, Michelle Williams & Emily Watson sînt femeile care trec prin viaţa lui, lăsînd urme mai mult sau mai puţin definitive...

Filmul se cheamă Synecdoche, New York (omofonie şi joc de cuvinte la Senechtady, un orăşel din "upstate New York" unde trăieşte Caden Cotard) şi, în zilele următoare, mai toată lumea se întreba - care pe stradă, care prin Palatul Festivalului, care (am fost de faţă!) în emisiuni de radio - ce Dumnezeu vrea să însemne "synecdoche"; simplu, înseamnă "sinecdocă" - adică acea figură retorică ce vrea să desemneze întregul printr-o parte a lui (= pars pro toto).

Odată făcute temele, publicul se lămurea (sau nu) cu un film (cum altfel?) "ciudat", dar mult mai puţin original decît s-ar fi vrut; Synecdoche, NY este - de fapt - un fel de 8 ½ combinat cu Truman Show combinat cu "Bachelorette" - clipul lui Michel Gondry cu Bjork care tot trece dintr-un cub-realitate în altul, reluînd aceeaşi poveste într-o (teoretic, infinită) punere în abis. Synecdoche este mai mult "epatant" decît pasionant şi mărturiseşte mai curînd dorinţa lui Kaufman de a se vedea în chip de Fellini (din nou Fellini!) înconjurat de femei diferite şi cu un drive auctorial capabil să reconstituie nu doar vieţi întregi, dar şi întreg New Yorkul într-un platou de film... Probabil că Synecdoche va rămîne mai mult ca un foarte costisitor şi extrem de laborios exemplu de terapie-prin-cinema a unui autor interesant, desigur, dar care nu are nici boaşele maestrului italian, nici disciplina artistică a unui meseriaş ca Peter Weir pentru a da un film memorabil. Acestea fiind zise, debutul ca regizor al lui Kaufman nu este totuşi un eşec, ci mai mult o întreprindere de vanitate exacerbată, cu rezultate amestecate: Seymour Hoffman este (neaşteptat de) nesurprinzător - deşi are parte de partea leului, îmbătrîneşte, îşi schimbă sexul etc. -, Samantha Morton este excelentă (iar machiată, de nerecunoscut!), restul distribuţiei (care mai cuprinde o veterană ca Dianne Wiest - perfectă, ca întotdeauna) fiind OK.

Seara, decepţie anticipată la Palermo Shooting - ultimul efort cinematografic al deja-palmodizatului Wim Wenders (1985, pentru Paris, Texas). Avîndu-l în rolul principal pe un anume Campino (liderul unei formaţii punk nemţeşti, Toten Hosen), cu Dennis Hopper (care jucase în Der Amerikanische Freund / Prietenul american al lui W.W.), Giovanna Mezzogiorno (frumoasa actriţă italiană văzută şi în Love in the Time of Cholera / Dragoste în vremea holerei) şi cu cameo-uri care variază de la delicioase (o Milla Jovovich foarte însărcinată) la ridicole (Lou Reed vorbind ca un spectru metalic), filmul este o catastrofă frumos filmată şi "asistată" nonstop de muzică rock (Velvet Underground, Portishead, Fabrizio de Andre...), făcut cu bună credinţă, bune sentimente şi proaste idei de un cineast care, de la Lisbon Story (1994), este într-o degringoladă continuă... Aici, Wenders amestecă o estetică foarte "bling-bling", cum zic francezii (lumea modei & a fotografiei de lux, cu lofturi cool & maşini mişto etc., vizualizată ca-ntr-o reclamă de sute de mii de euro) cu o meditaţie greoaie (şi plină de efecte speciale) despre Viaţă & Moarte (Mezzogiorno este Viaţa, Hopper este Moartea), care amalgamează cele mai plate locuri comune scrise & spuse vreodată despre aceste două (desigur, importante) lucruri. Narativ vorbind, este o combinaţie (sleită) de Lisbon Story (momentele de plimbare fără vreun scop precis ale lui Finn, fotograful, prin Palermo sînt cele mai reuşite), Himmel über Berlin / Cerul deasupra Berlinului (în locul celor doi îngeri avem parte de un tête-à-tête fotograf-Moarte) şi Don't Look Now - thrillerul antologic al lui Nicolas Roeg filmat la Veneţia. Dar este prea mult (ca influenţe/referinţe) şi, totodată, mult prea puţin - filmul încheindu-se la modul cel mai bombastic cu putinţă: cu o dedicaţie "To Ingmar and Michelangelo"... Jenant.

Sîmbătă, 24 mai 2008. Cel mai bun film francez al selecţiei (şi, totodată, cel mai bun din competiţie (n.red. câştigătorul Palme d'Or 2008) - deşi ales de Thierry Frémaux ultimul!) este acest "simplu", intens şi adevărat Entre les murs al lui Laurent Cantet! 2 ore şi 8 minute între cei patru pereţi ai (aceleiaşi) săli de clasă, cu acelaşi profesor (François) şi aceiaşi elevi de 14 ani care "reconstituie", ca-ntr-un documentar, viaţa cotidiană a unei clase de elevi dintr-un liceu parizian (= Françoise Dolto)... nimic mai mult, dar este tot! Tot, adică acea "secţiune" (antropologică & sociologică) prin Franţa de astăzi, fără pic de ostentaţie teoretică, fără partipriuri ideologice, fără farduri şi fără "trucuri" narative. Filmul (jucat, în totalitate, de neprofesionişti) are la bază cartea autobiografică scrisă de Francois Bégaudeau despre experienţa sa de profesor într-un astfel de liceu, iar autorul şi elevii joacă ei înşişi în film. Cantet a folosit trei camere digitale, îndreptate fiecare în altă direcţie (profesorul, elevii şi una "de rezervă" pentru eventualele digresiuni), iar, pe baza unui mic "conflict" asupra căruia regizorul şi cei trei scenarişti cădeau de acord, elevii erau lăsaţi să improvizeze... Rezultatul este un amalgam entuziasmant de fineţe şi adevăr uman surprinse "minimalist", cu o justeţe a tonului care nu compromite nicio clipă adevărul relaţiilor de dragul vreunei predici politic-corecte, al multiculturalismului-de-faţadă sau al cinema-ului "angajat". 2 ore şi 8 minute care nu plictisesc o secundă, rînd pe rînd irezistibil de comice sau inconturnabil de dramatice, decupînd continuu chipuri, gesturi, replici, momente de o sinceritate dezarmantă, de Viaţă-în-direct. Filmul acesta ar trebui trimis, cu o caravană à la Mungiu, oriunde există şcoli - în Franţa, România şi peste tot...

În contextul ediţiei din 2008 a festivalului, este filmul care duce la perfecţiune amestecul de ficţiune şi documentar, singurul jucat numai de actori neprofesionişti - şi, printr-o miraculoasă coincidenţă, singurul care loveşte în plin acele puncte sensibile atinse şi de Adoration al lui Atom Egoyan: responsabilitatea adolescentului, respectiv a profesorului, jocul realitate/aparenţă, "mozaicul" multicultural. Imediat după, What Just Happened al lui Barry Levinson - o satiră savuroasă a Hollywoodului, care începe la Los Angeles şi se termină la Cannes, în timpul festivalului... Un rol (în fine!) excelent pentru Robert De Niro (în chip de producător trimis "în corzi" de şefa studioului/o Catherine Keener supercool), cu două cameo-uri simpatice (Sean Penn & Bruce Willis) şi cîteva roluri secundare făcute previzibil de profi de Robin Wright Penn, John Turturro şi Stanley Tucci.

Duminică, 25 mai 2008. Am fost să recuperez Conte de Noël al lui Arnaud Desplechin...

(Deplasare sponsorizată de firma Henkel)