Există o practică a marilor festivaluri ca, la ediţiile jubilatorii (numere rotunde, care se termină în 5 şi mai ales în 0) să ridice nivelul - şi al selecţiei, şi al organizării, şi al glamour-ului, urmând inevitabil ediţii "de umbră". O astfel de ediţie a fost anul acesta la Cannes. Şi în ceea ce priveşte selecţia - numele mari care au concurat pentru Palme d'Or au fost mai puţine decât anul trecut, fără ca valoric aceasta să fie neapărat mai slabă calitativ decât cea de anul trecut; şi în ceea ce priveşte participarea şi glamour-ul - se pare că au fost mult mai puţini acreditaţi decât anul trecut, dându-se în parte vina pe contextul economic mondial; şi în ceea ce priveşte organizarea, care s-a apropiat de catastrofă - ca să nu menţionez decât cele 80% din proiecţiile la care am ajuns, care au avut întârzieri de 20-45 de minute sau gardieni care te îndrumau la una din cozi pentru ca apoi să-ţi spună că nu era coada bună pentru tipul de badge pe care îl ai, că trebuie să te muţi la altă coadă când deja nu mai aveai nici o speranţă să poţi intra la film prin noua coadă... Până şi vremea pare să fi ştiut că ediţia de anul acesta a festivalului a fost una post-jubilatorie - după ce anul trecut fusese frumos, cu mult soare, anul acesta a plouat aproape zilnic şi încă multe ore pe zi!
România a avut şansa de a fi vedeta unei ediţii jubiliare (cea de anul trecut, a 60-a), şi încă cu 2 premii foarte mari - Palme d'Or pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, al lui Cristian Mungiu; şi premiul secţiunii Un Certain Regard pentru California Dreamin' (nesfârşit), al lui Cristian Nemescu. Şi a mai avut şansa şi anul acesta de a obţine o frunză de palmier din aur (căci asta înseamnă Palme d'Or), pentru scurt-metrajul Megatron, al lui Marian Crişan, prezentat în Competiţia oficială. Anul acesta, la lung-metraj România a fost reprezentată doar prin lungmetrajul Boogie, al lui Radu Muntean, în secţiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs; şi cu încă un scurt-metraj: Interior. Scară de bloc, de Ciprian Alexandrescu, în secţiunea Cinéfondation.
Boogie e sub nivelul filmului precedent al lui Radu Muntean - Hîrtia va fi albastră, iar asta a fost neşansa regizorului, de a nu fi fost prezent la Cannes cu filmul de acum 2 ani. Un film de dialoguri, cu prea puţină imagine şi prea multe discuţii, Boogie are şi mari plusuri, dar şi câteva minusuri majore. Plusurile sunt jocul actorilor (excelent Dragoş Bucur, apoi foarte buni Mimi Brănescu, Adrian Vancică şi Anamaria Marinca), şi faptul că filmul e închegat, rotund, bine ţinut în mână. Iar minusurile - lipsa unui conflict puternic şi a unui punct culminant. Chiar dacă Radu Muntean poate că nici nu a vrut un film cu un scenariu-acţiune clasic, cu punct culminant şi derulare-standard, deci că e o opţiune, o formulă asumată, riscul e prea mare pentru că filmul are, în general, o miză prea mică. Boogie e o bucăţică de viaţă a generaţiei de 30 de ani din România de azi, bine pusă pe peliculă, dar cam atât... Dialogurile sunt, ca şi în viaţa de zi cu zi, (mult) prea goale şi abundente, iar asta dăunează filmului, care a produs reacţii bune la public şi împărţite la presă. Muntean mizează prea mult pe un minimalism care uneori eşuează într-un fel de sterilitate. Secţiunea Quinzaine des Réalisateurs nu e una competitivă, nu se acordă premii, deci prin însăşi regula jocului Boogie nu avea ce premiu să câştige.
Marea fericită a acestei ediţii a fost chiar Franţa, care n-a mai obţinut o Palme d'Or de 21 de ani. Entre les murs / Între ziduri e cel mai recent film al lui Laurent Cantet, unul din cei mai talentaţi regizori francezi de azi. Pelicula e o adaptare liberă a unui roman scris de François Bégaudeau, profesor de franceză care-şi joacă propriul rol în film. Înainte de toate, filmul e o performanţă actoricească uimitoare şi rar văzută pe ecran. E vorba, pe scurt, de o clasă de liceu din arondismentul 20 din Paris, cu problemele unor elevi foarte dificili, cu încercarea profesorilor de a face faţă provocărilor adolescenţilor turbulenţi, cu măsuri disciplinare, cu rezistenţa elevilor... Naturaleţea interpretărilor rezidă în alegerea actorilor de la faţa locului şi în multă improvizaţie şi joc liber. E, desigur, meritul lui Cantet de a fi reuşit să ţină în mână o asemenea desfăşurare de forţe şi de a orchestra tot ansamblul. Filmul, totuşi, e excelent mai ales pentru vorbitorii de franceză, căci se vorbeşte enorm, iar dialogurile sunt deseori suculente dacă le urmăreşti în limba originală. Cum o traducere e şi o trădare, sunt sigur că oricât de bune ar fi subtitlurile, ele nu ar reuşi să redea toată forţa filmului, deci nu ştiu cât succes ar avea în afara Franţei. Ca să nu mai punem la socoteală oboseala spectatorului de a nu-şi desprinde ochii de pe subtitluri timp de două ore şi de a pierde mult din fizionomii, gestică, etc. Oricum, Entre les murs e un film de zile mari, emoţionant, cu multă sensibilitate, cu care Franţa se poate mândri, iar premiul e pe deplin meritat!
Printre vedetele contestate ale festivalului a fost Che, filmul de 4h28 al lui Steven Soderbergh, despre Ernesto Che Guevara. Filmul începe cu debarcarea revoluţionarilor cubanezi care veneau din Mexic şi începerea luptei în Cuba. Continuă cu Revoluţia cubaneză, până la victoria din 1959, în prima parte; şi cu perioada boliviană a lui Che, în partea a doua. Filmul, aşadar, are două părţi şi a fost prezentat la Cannes cu o pauză între ele. Dacă prima parte e ceva mai dinamică, cu un amestec interesant de ficţiune filmată şi reconstituire documentară, a doua parte e extrem de trenantă, cu nesfârşite dialoguri goale în jungla boliviană, animându-se doar în final, odată cu capturarea şi asasinarea lui Che. Soderbergh mizează totul pe o reconstituire epopeică şi pierde. Pierde nu doar prin faptul că ritmul scade cu fiecare minut, pentru a se pierde total la un moment dat; dar va pierde cu siguranţă şi financiar - ce distribuitor s-ar încumeta să scoată un film de patru ore şi jumătate în cinematografe? La TV poate merge, împărţit în 3 episoade, dar mi-e greu să cred că la cinema ar avea succes de public... Benicio del Toro a obţinut premiul pentru interpretare masculină, pentru rolul lui Che Guevara şi l-a obţinut, într-adevăr, pe merit.
Marele Premiu a fost obţinut de un film italian despre mafie - Gomorra, de Matteo Garrone. În cheie realistă, filmul te captivează cu atmosfera din sudul Italiei, cu cele câteva poveşti din mediul sau imediata apropiere a Camorrei, cu atmosfera de teroare pe care mafia o impune. Foarte bine jucat, de actori neprofesionişti în cea mai mare parte, filmul a fost unul din cele mai bune din selecţia oficială.
Premiul de interpretare feminină i-a fost acordat unei actriţe braziliene - Sandra Corveloni, pentru rolul de mamă a patru fraţi din Săo Paolo, în filmul Linha de passe, de Walter Salles şi Daniela Thomas. Deşi trecută de 40 de ani, actriţa e la primul său rol într-un film de lung-metraj. Filmul - destul de bun, o poveste cu una din milioanele de familii defavorizate din Brazilia, cu copii proveniţi fiecare de la alt tată, deci care cresc fără vreun tată, doar cu o mamă care nu încetează să mai facă încă un copil din când în când, deşi nu-i poate asigura un trai decent.
Iar Premiul Juriului i-a fost atribuit filmului Il Divo, de Paolo Sorretino, care face un excelent portret al lui Giulio Andreotti. În stilul propriu, Sorrentino nu face o biografie clasică, romanţată, ci un film de atmosferă, cu filmări şi cadre foarte frumoase şi cu un rol de excepţie al lui Toni Servillo, care-l joacă pe politician.
Marea surpriză a fost însă un documentar animat, israelian, primul lung-metraj al lui Ari Folman - Waltz with Bashir. Nu a obţinut niciun premiu, iar aceasta a fost şi cea mai mare nedreptate a ediţiei din acest an. Filmul e centrat pe unul din cele mai sângeroase episoade ale Războiului civil libanez, din 1975-1990, când o tabără de refugiaţi palestinieni a fost măcelărită de către falangiştii creştini libanezi, sub ochii şi cu încuviinţarea tacită a forţelor israeliene care ocupaseră Libanul în acea perioadă. Regizorul era soldat atunci, lupta în Liban şi a fost martor la măcel. Mintea lui însă refuză să-şi amintească de acel episod, ca măsură de auto-apărare, pentru a nu înnebuni de remuşcări. Filmul începe în momentul în care fostul soldat încearcă din răsputeri să rememoreze ce s-a întâmplat în acele zile şi, pentru asta, îşi caută foştii camarazi de arme pentru a-i spune dacă şi el fusese martor la măcel sau nu. Filmul e extrem de puternic, profund şi emoţionant mai ales prin sinceritatea mărturiei. Ar fi meritat din plin un premiu!
Alte premii:
Premiul special al ediţiei 61 (ex-æquo): Catherine Deneuve pentru rolul din Conte de Noël, de Arnaud Desplechin; şi Clint Eastwood pentru filmul The Exchange
Premiul de regie: Nuri Bilge Ceylan pentru filmul Üç maymun/Trei maimuţe
Premiul pentru cel mai bun scenariu: Jean-Pierre şi Luc Dardenne pentru scenariul filmului Le Silence de Lorna
Premiul secţiunii Un Certain Regard: Tulpan, producţie germană realizată în Kazahstan, a regizorului Serghei Dvorţevoi
Premiul FIPRESCI: Delta, de Mundruczó Kornél, filmat în România, în Delta Dunării.