De la iniţiere, la confesiune - Spovedanie la Tanacu

Culisele au avut şi au o fascinaţie aproape indicibilă; şi nu doar culisele propriu-zise, ci toate locurile acelea greu accesibile spectatorilor, săli de repetiţie, cabine ale actorilor, acolo unde un alt fel de viaţă se naşte. Fac parte dintre aceia care nu cred că teatrul imită viaţa; e viu, dar pe alte coordonate... prezenţa vie a conştiinţei şi a trupului, îngemănarea lor în faptul artistic, îi dau teatrului suflul aducător de viaţă. Încerc să spun câte ceva despre farmecul spaţiilor în care miracolul devine palpabil şi "profanilor" din jur, dar nu sunt deloc sigură că reuşesc. E neizbânda mea... Şi cu toate acestea, nu pot să nu povestesc cum descifrează actorii calea spre starea de graţie şi cum ne conving de adevărurile lor; cum e regizorul "călăuza" care nu ştie calea, dar o află alături de ei; cum noaptea e binefăcătoare după o zi grea în care o scenă se repetă până la epuizare.

Iar atunci când Andrei Şerban repetă Regele Lear cu Mariana Mihuţ în rolul titular, cu Valeria Seciu, Dana Dogaru, Andreea Bibiri, cu o distribuţie exclusiv feminină, tentaţia culiselor e cu atât mai irepresibilă. O după-amiază la sala Toma Caragiu, o alta la Izvor - la Teatrul Bulandra va avea loc premiera cu Lear -, m-au făcut să îmi amintesc atmosfera de lucru şi steaua norocoasă sub care Andrei Şerban a creat vara trecută un halucinant spectacol la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Unchiul Vanea, sau, de curând prezentat la Teatrul Odeon din Bucureşti, Spovedanie la Tanacu (o producţie susţinută de ICR New York prin programul Academia Itinerantă Andrei Şerban şi Odeon).

Urmărind fragmente din repetiţiile la Lear - scena în care Kent, sub o identitate falsă, după ce fusese exilat de Rege revine şi-l roagă pe acesta să-l reprimească în serviciul său pentru că el, Kent, recunoaşte în Lear, chiar într-o formă maculată, autoritatea unsului lui Dumnezeu şi nu poate renunţa la legătura spirituală -, aceste trimiteri pe care le-am putut sesiza m-au readus în preajma universului lui Andrei Şerban dezvăluit şi în conferinţa, amplu argumentată teoretic prin lucrări exegetice de referinţă, despre articularea operei lui Shakespeare pe o concepţie spirituală şi pe trăire religioasă, comunicare susţinută la New European College (iunie 2004). La fel ca şi în amintita prezentare, în spectacolul Spovedanie..., Andrei Şerban vorbeşte despre confuzia care stăpâneşte lumea contemporană în opţiunile ei spirituale, de deruta generată de un cotidian în care profanul a acaparat totul şi a tocit orice urmă de sensibilitate sau trăire religioasă. Despre acestea atrage atenţia un artist afectat de lumea care devine din ce în ce mai descentrată, mai lipsită de axis mundi.

Cazul Tanacu a fost amplu mediatizat, atât în România cât şi în străinătate, mai mult dintr-o perspectivă a senzaţionalului prin care era adusă în atenţia opiniei publice un fapt de exorcizare soldată cu moartea celei în cauză, Irina Cornici, într-o mânăstire ortodoxă de lângă Bârlad - un oraş industrializat haotic în perioada comunistă şi confruntat cu numeroase probleme sociale: copii abandonaţi şi, prin instituţionalizare, supuşi unui regim bestial, indiferenţă şi lipsă de coeziune socială, instituţii (şcoală, justiţie, sănătate, poliţie) care funcţionează arbitrar, mizerie, emigraţie din cauza sărăciei. Aşadar, acest caz real prezentat în romanul jurnalistic al Tatianei Niculescu Bran (autoarea semnează şi adaptarea pentru scenă) din punctul de vedere al celor mai importanţi actanţi, cu o atenţie aplicată pe detaliile cele mai semnificative, dă posibilitatea lui Andrei Şerban, prin teatru, printr-un act artistic a cărui premiză este verosimilul şi nu mimeticul, de a transforma un fapt divers în întrebări metafizice: unde este Dumnezeu în lumea aceasta, de acum; unde şi cum Îl căutăm; există maeştri spirituali şi cum pot fi ei recunoscuţi?

Spectacolul Spovedanie... pleacă de la o întâmplare înspăimântătore ce s-ar putea explica prin acumularea tuturor iresponsabilităţilor administrative şi a durerilor provocate de ele; un loc din Podişul Moldovei pierdut de autorităţi, unde doar elementele de suprafaţă ale civilizaţiei mileniului trei au ajuns, şi în care Spovedanie la Tanacu reuşeşte ca un revelator fotografic să înregistreze zbaterile unei conştiinţe bolnave, frustrate de absenţa trăirii într-o dimensiune spirituală, surparea ei interioară. Depăşirea accidentalului, a situaţiei preluată din realitatea imediată dar transformată simbolic prin capacitatea de a-i da reverberaţie universală, este dovada artei autentice şi transfiguratoare.

Cu toate reperele de ordin sociologic enumerate, spectacolul nu este un neutru studiu de caz, ci angajează emoţia şi meditaţia spectatorului. E teatru-document? Da, pentru că personajele au nume şi existenţe reale, pentru că o parte dintre faptele prezentate s-au petrecut în cotidian şi au fost înregistrate ca atare; de altfel, pe fundalul spaţiului de joc se proiectează - filmări documentare, Mirel Bran - momente din reportajele ce s-au difuzat în mass-media şi interviuri ale preotului Daniel Corogeanu, ale Chiţei - prietena Irinei de la căminul de copii. Dar, raportarea nu doar întâmplătoare pe care actorii o au cu aceste imagini în timpul jocului, privirile şi repetarea în spectacol a unor replici rostite şi de personajele reale nu fac decât să avertizeze, să spargă convenţia teatrală şi să permită o distanţare care, paradoxal, nu acţionează brechtian, ci prin combustia evoluţiei actorilor lasă cale liberă trăirii sentimentelor de compasiune şi se instalează un aristotelic catharsis. Alegerea scenei elisabetane, apropierea spectatorilor de spaţiul de joc până la a simţi respiraţia actorilor, puţina recuzită folosită de scenografa Oana Lazăr - o bancă, un birou, un scaun, o cruce mare de lemn negeluit -, austeritatea cromatică menţinută până la scena finală, carnavalescă, a cârciumii, funcţionarea armonică a ansamblului, toate acestea aduc o dezvoltare adecvată a tensiunii dramatice iar rupturile clare, declarate, ale registrelor stilistice dau un plus de expresivitate. Cele două actriţe - Ramona Dumitrean şi Andreea Tokai - care îmbracă personalitatea schizoidă a victimei, fac dovada unei forţe dramatice bine controlată, capabilă de a convinge şi de a emoţiona.

Kino-glaz e sintagma folosită de Dziga Vertov - cineast care în anii '20 teoretiza şi folosea montajul ca expresie a subiectivităţii creative chiar într-un film documentar, Omul cu aparatul de filmat - iar ea acoperă incidenţa privirii artistului asupra realităţii văzută şi redată; nu cred în imparţialitatea artistului - şi nici nu o consider necesară în spaţiul său de creaţie! - dar în sinceritatea operei lui, da. În Spovedanie la Tanacu există o directeţe a întrebărilor şi o sinceritate care tulbură spectatorul şi-l apleacă spre sine. Aşteptată ca un eveniment artistic, e foarte posibil ca viitoarea premieră a lui Andrei Şerban, Regele Lear, să aibă acelaşi efect.


Spovedanie la Tanacu după romanul jurnalistic de Tatiana Ionescu Bran în dramatizarea autoarei;
regia - Andrei Şerban;
elemente scenografice - Oana Lazăr;
filmări documentare - Mirel Bran;
în distribuţie - Csilla Albert, Richard Balint, Lamia Beligan, Ionuţ Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Cristina Holtzli, Nicoleta Lefter, Mara Opriş, Relu Poalelungi, Andreea Tokai, Florentina Ţilea;
o producţie ICR şi Teatrul Odeon - Bucureşti, stagiunea 2007-2008.