În iunie 2008, post-TIFF, a fost lansată, în majoritatea cinematografelor din ţară, selecţia Cinci succese mari pentru cinci filme mici, simultan cu lansarea pe DVD. Colecţia cuprinde scurtmetraje româneşti premiate la festivaluri (Berlin, Locarno etc.), sub semnăturile unor regizori din "noul" val nou al cinema-ului românesc, precum Bogdan Mustaţă, Alexandru Mavrodineanu sau Adrian Sitaru. Cele cinci filmuleţe din selecţie arată precum o mînă de poker, indubitabil cîştigătoare la export şi probabil mai "tremurîndă" la publicul autohton, care trebuie să se privească pe sine cu o (prea) îndrăzneaţă sinceritate. În ordinea intrării în scenă, hic sunt peliculas!
O zi bună de plajă
Premiat anul acesta la Berlin, filmul regizat de Bogdan Mustaţă, după un scenariu de Cătălin Mitulescu, e povestea a trei adolescenţi terribles, fără trecut şi fără viitor, care sechestrează o camionetă şi pe şoferul acesteia, iar ulterior pe o prostituată. Conduc pînă la o plajă pustie, fac baie, fumează cu aere şi beau Coca-Cola, neuitînd să-i atragă în jocurile lor "funny" (ha, ha, Haneke!) pe cei doi prizonieri ("Vino, fă, să facem baie!"). Dincolo de substratul mai puţin intenţional hanekean (pentru că violenţa n-a inventat-o nimeni), cei trei "derbedei" aduc vag aminte, şi la o scară mult micită, de tinerii infractori din Cidade de Deus, şi nu numai prin "motivul" găinilor.
Lecţia de box
Următorul în linie, filmuleţul lui Alexandru Mavrodineanu are de-a face tot cu un soi de machism, de data aceasta însă pe coordonate mai familiare/familiale. Un tînăr yuppie român îşi duce plăpîndul fiu la prima lecţie de box, în urma repetatelor încăierări din curtea şcolii şi a cîte unui etern ochi vînăt, colorat de colegii mai voinici. Din aparent insignifiante gesturi (priviri, mai ales... recomand atenţie deosebită la secvenţa din maşină, de la început!), Mavrodineanu reconstituie mai mult decît constituie, dulce-amărui, o poveste a paternităţii, care poate face abstracţie de contextul în care se desfăşoară, dobîndind valenţe de universalitate.
Alexandra
Cum reacţionează un bărbat părăsit de o fostă mare iubire (să zicem, prima soţie)? Cum reacţionează el cînd îi e frică să nu fie părăsit de actuala mare iubire (fiica sa), cu puţin "ajutor" din partea fostei? Simplu: devine agresiv. Sau pasiv-agresiv. Paranoia nu-l îngheaţă, ci-l face să reacţioneze. Dar nu vă luaţi prea mult după vorbele mele şi savuraţi, mai bine, acest scurtmetraj al lui Radu Jude: e scris dumnezeieşte şi jucat cu o plăcere - parcă - vinovată. O mică dramă de familie cu o alură isteriza(n)tă, pe de-o parte, şi de cvasi-penumbră, pe de alta, din care fiecare secundă miroase a est-europenism de înaltă clasă (cinema-ul ceh, polonez, sovietic...).
Acasă
Paul Negoescu, unul dintre cei mai tineri regizori (care, printre altele, a intrat în galeria privilegiaţilor care au regizat cele şapte super-clipuri de promovare a TIFF), încearcă, prin acest scurtmetraj, jucat inegal de Marian Râlea şi Gabriel Spahiu, să recompună drama românilor plecaţi la muncă în străinătate. Din nefericire, nu reuşeşte prea bine să se desprindă de complexe. Unde e plecat? În Spania. Ce lucrează? În construcţii. Cînd vine acasă? Prea rar. Familia? Îl aşteaptă, dar deja îşi cam vede de viaţa ei. Bineînţeles, la final, tot taximetristul ne-plecat e mai fericit. Totuşi, în seria celor cinci, platitudinea sa funcţionează de minune, pentru că...
Valuri
Pentru că... producţia lui Adrian Sitaru e adevărata "lecţie de box" a acestei chinte, în care cinismul şi causticitatea observaţiei ar trebui să rupă în carnea spectatorului român, cu metodă şi pe nesimţite. Scurta istorie a turistei din Elveţia ("Je suis suisse!" "A, suedeză!"), bună şi luminoasă ca o rază de soare pe plaja românească plină de bădărani, ţărani şi "irinei", e de fapt povestea acestora din urmă - a noastră, a tuturor, o naţie ce se pretinde ospitalieră, amabilă şi discretă. O fi aşa, dar nu ne-am pretins niciodată responsabili; şi asta ne face Sitaru să vedem, în timp ce simţim un gust de fiere în toată gura, numai bun de ieşit cum trebuie dintr-o sală de cinematograf.
Megatron (în afara selecţiei de 5)
Văzut în proiecţie specială la TIFF, în deschiderea Boogie-ului lui Radu Muntean, Megatron e un potenţial "bonus" la cele cinci mari, eventual în pandant cu Lecţia de box a lui Mavrodineanu. Cîştigătoarea de anul acesta a Palme d'Or-ului pentru scurtmetraj, pelicula regizată de Marian Crişan prezintă o bucăţică din aniversarea de opt ani a unui puşti de lîngă Bucureşti, care vrea musai să fie tratat de maică-sa (care îl creşte singură) la McDonald's; dar nu - aşa cum îi spune ei - pentru jucăria Megatron, ci pentru a se vedea cu tatăl său. Intimist în mai mare măsură decît Lecţia... (mama, femeia e personaj central aici), şi Megatron dovedeşte potenţial de esenţialitate. Însă, paradoxal sau nu, vorbeşte mai degrabă (tot) despre paternitate decît despre maternitate.