Nu se joacă des Gombrowicz la noi, şi e păcat, pentru că piesele lui oferă enorm - actorilor şi regizorilor deopotrivă. Ivona, în particular, e un text perfect articulat pe care montarea lui László Bocsárdi îl pune minunat în valoare.
Ca şi în alte texte ale lui Gombrowicz (Opereta, de exemplu, şi, mai ales, romanul Ferdydurke), societatea e privită ca o formă lipsită de consistenţă pe care orice fisură o poate nărui. Societatea e închipuită, în text, de curtea regală, a cărei funcţionare e reglată strict de etichetă şi protocol (formă, aşadar). În spectacol, ideea e materializată de gesturile măsurate ale curtenilor, de mersul lor sacadat, de costumele negre ale bărbaţilor etc. O arată şi scenografia lui Jószef Bartha: scena studio e încadrată de panouri negre care imaginează cutia neagră a unei scene (e al doilea spectacol al lui Bocsárdi - Bartha pe care îl văd, după Don Juan-ul de la Ploieşti, cu acest tip de scenă - spaţiu închis - doar că la Ploieşti panourile nu erau negre). Toţi - rege, regină, prinţ, curteni - se con-formează fără crîcnire pînă cînd apare cineva - Ivona - care nu (re)cunoaşte protocolul şi îl nesocoteşte, ba chiar îl refuză implicit. Ivona este un fel de element natural primar - în montarea lui Bocsárdi, ea mănîncă noroi, se bălăceşte în noroi - care contrariază tot făcutul (prin tăcere, de exemplu). De fapt, Ivona nu face nimic, există numai: simpla ei prezenţă derutează, irită, deformează şi, în consecinţă, se cere batjocorită, într-o primă instanţă, apoi suprimată pentru ca viaţa să reintre pe făgaşul ştiut. În paranteză fie spus, deşi nu cunosc limba polonă şi nu pot verifica eu însumi, înclin să-l cred pe Ion Petrică, traducătorul lui Ferdydurke, care spune (p. 256 a ediţiei din 1996 de la Editura Univers): "Titlul piesei subliniază şi el poetica în care a fost scrisă. Iwona, księżniczska Burgunda nu înseamnă Ivona, principesa Burgundiei, aşa cum a apărut în limba română, ci Ivona, prinţesă de Burgund, adică prinţesa popularului vin de Bourgogne." Într-adevăr, pe Ivona o batjocoresc, o agresează aproape toţi, inclusiv mătuşile ei. Pe de altă parte, ea e ciudată ("molîie, mălăiaţă"), şocant de diferită, dar nu retardată: cele cîteva replici pe care le spune dovedesc că e prezentă şi înţelege ce se petrece în jurul ei. Gizella Kicsid face în acest rol o compoziţie extraordinară: începînd cu gura deformată de un aparat dentar şi continuînd cu mersul ca de păpuşă ale cărei sfori stau să se rupă, cu picioarele ţinute strîmb, cu faţa imobilă şi privirea aţintită undeva în gol; o ajută şi costumul: la prima apariţie, forme exagerate, sîni falşi, imagine de Muppets ridicol, în partea a doua, îmbrăcăminte obişnuită: pantaloni, cămaşă, sacou, semn că Ivona e, totuşi, o fiinţă normală.
Dintr-un capriciu - de fapt, în încercarea inconştientă de a rupe cercul formei, de a da consistenţă vieţii lui -, prinţul se logodeşte cu Ivona. László Mátray, blond (şi vopsit un pic, nu ştiu dacă special pentru rol, dar e foarte bine), exprimă perfect, prin înfăţişare, gest şi intonaţii, viciul, decadenţa şi nepăsarea crudă; îi dă replica, în acelaşi ton, Chiril (Loránd Váta), prietenul lui. Odată instalată la curte, aproape toţi cei care intră în contact cu Ivona sînt tulburaţi. Unii ajung, fără voia lor, să scoată la lumină cîte ceva din fiinţa lor adevărată - urîtă, la mai toţi, sau măcar kitsch. Regele şi şambelanul îşi amintesc cu nostalgie de aventurile erotico-criminale ale tinereţii: sînt printre cele mai reuşite momente ale lui Levente Nemes şi Tibor Pállfy, cînd cei doi se însufleţesc, lasă eticheta, îşi ies din rol şi prind viaţă; schimbarea e cu deosebire evidentă la Tibor Pállfy care, cu excepţia acestei scene, frazează artificial, nenatural, e onctuos şi reţinut ca un roboţel pus acolo să asigure respectarea protocolului (singurele "scăpări" sînt cîteva gesturi care sugerează homosexualitatea - nu sînt sigur că erau necesare: personajele lui Gombrowicz nu au nevoie de istorie, de psihologie).
Şi regina, admirabil întruchipată de Zsuzsa Gajzágó, altfel un exemplu de rectitudine şi răceală, o doamnă comme il faut, cedează vechilor puseuri liricoid-grafomane de care, altfel, se ruşinează. Umanizarea acestor personaje (pentru că, deşi hidos, sinele lor e mai uman decît poleiala exterioară pe care o afişează) e simbolizată şi de inversarea situaţiei în care sînt plasate: acum ele se noroiesc, în timp ce Ivona, curată, le priveşte impasibilă. Prinţul, în schimb, asistă cu stupoare la îndrăgostirea creaturii şi, în replică, e cît pe ce să cedeze şi el impulsului, e sincer mişcat - jocul lui se schimbă în scenele acestea. Pericolul e însă prea mare, Ivona e pe cale să-i înghită pe toţi ("Pe noi ne are în făptura ei! Înlăuntrul ei!"), aşa că prinţul îşi revine repede, se întoarce la senzuala Iza, prietena lui vremelnic părăsită (jucată de Gyöngyi Pál-Ferenczi) şi toată lumea purcede la singura acţiune raţională în situaţia dată: uciderea Ivonei care devine, astfel, victima expiatoare necesară bunei funcţionări a societăţii. Oglinda trebuie grabnic acoperită. Forma învinge. Din fericire, Gombrowicz nu e schematic: există măcar o fiinţă care o apără sincer pe Ivona, prietenul ei Inocenţiu (jucat de un actor supraponderal care sporeşte grotescul situaţiei). În plus, uciderea se săvîrşeşte tot în cheie grotescă, prin înecarea cu un os de caras, aruncînd crima în derizoriu - modalitate de a anula orice tentaţie de mitizare.
Lectura lui Bocsárdi mi se pare admirabilă în coerenţa şi limpezimea ei, în respectul faţă de textul lui Gombrowicz, puţinele "inovaţii" pe care şi le permite contribuind şi ele la sublinierea ideilor enunţate: de exemplu, intrările şi ieşirile lui Valentin sînt anunţate "ca la teatru", personajul rosteşte didascaliile: "Valentin intră", "Valentin iese".
Se vede şi în acest spectacol cît de sudată este echipa de la teatrul "Tamási Áron", o trupă în adevăratul sens al cuvîntului. Actorii se cunosc între ei, îşi cunosc regizorul, fiecare joacă perfect, indiferent de întinderea rolului. Se vede, la toţi, rigoarea, seriozitatea cu care îşi compun rolurile. Iar scenografia şi costumele completează fără rest gîndul regizorului. Foarte frumoasă e rezolvarea găsită de Bartha pentru scenele în care trebuie să se vadă noroiul: panourile centrale se dau la o parte şi dezvăluie, în adîncime, mărind perspectiva, o groapă cu noroi pe marginile căreia personajele pot păşi; pentru contrast, asupra gropii stăruie o lumină în tonuri mai deschise, în timp ce restul scenei, curtea, e mai degrabă în obscuritate. De asemenea, ca şi în spectacolul de la Ploieşti, Bartha foloseşte şi aici un ecran şi proiecţii video ale curţii, de data asta şi "live": pe de o parte, ideea de spectacol e potenţată, pe de altă parte, e sporit grotescul unor chipuri sau atitudini, ca în scena finală în care pe ecran stăruie mărit, aproape naturalist, chipul schimonosit al Ivonei.
Da, se face teatru bun la Sfântu Gheorghe. Ivona e un spectacol care trebuie neapărat văzut.
Teatrul "Tamási Áron", Sfântu Gheorghe
Ivona, principesa Burgundiei
De Witold Gombrowicz.
Traducere în limba maghiară de Pályi András.
Regia: László Bocsárdi.
Asistenţi de regie: Attila Diószegi, Alfréd Nagy.
Consilier dramaturgic: Csongor Csegő.
Scenografia: Jószef Bartha.
Costume: Judit Dobre Kóthay.
Muzica: Árpád Könczei.
Coregrafia: Fatma Mohamed.
Filmări şi montaj video: Sándor Sebesi.
Distribuţia: Ivona: Gisella Kicsid, Regele Ignaţiu: Levente Nemes, Regina Margareta: Zsuzsa Gajzágó, Şambelanul: Tibor Pállfy, Iza, doamnă de onoare: Gyöngyi Pál-Ferenczi, Chiril: Loránd Vata, Ciprian: Jószef Kolcsár, Prima mătuşă: Gizella Molnár, A doua mătuşă: Szidónia Krizsovánszky, Inocenţiu: Gábor Erdei, Valentin: László Botka, Cancelarul: Mihály Kőmíves, Mareşalul: László Veress, Judecătorul: László Károly, Prima doamnă: Mária Fekete, A doua doamnă: Éva Ruszuly, A treia doamnă: Imola Magyarosi, A patra doamnă: Fatma Mohamed, Cerşetorul: László Darvas.
Data reprezentaţiei: 20 mai 2008.