O splendidă joacă grafică - Kung Fu Panda

Ce-i drept, e drept: nucleul subiectului e vechi de când lumea - sau, cel puţin, de când basmele cu Prâslea cel voinic... Câte un personaj plin de bune intenţii, complet inadaptat şi aparent incapabil, care nu se lasă şi nu se lasă şi pân'la urmă inevitabil ajunge ăl mai tare din parcare. Ghicim toate reperele astea încă din clipa când vedem afişul - sau, şi mai devreme: de când ne ajunge la urechi titlul; cum altfel să se pupe cuvintele "kung fu" şi "panda"?

Aşa că acceptăm convenţia - şi imposibilul (că doar suntem în lumea desenului animat!). Şi ne îmbucurăm ochii cu o splendidă joacă grafică, plină de umor, isteţime şi ingeniozitate. Pornind de la povestirea lui Ethan Reiff şi Cyrus Voris, dramaturgii de film Jonathan Aibel şi Glenn Berger au construit un scenariu aflat în zona echilibrată dintre formulaic şi creator, care urmăreşte cuminte povestea şi o valorifică în punctele esenţiale cu sclipiri de reală inventivitate. (Păcat, numai, de trucul muuult prea învechit cu pergamentul... şi, pe deasupra, supralicitat didactic prin analogia cu "ingredientul secret" din reţeta de tăieţei.) Mark Osborne şi John Stevenson au ştiut să valorifice scenariul printr-o regie de animaţie surprinzător de adecvată, având în vedere că amândoi sunt cvasi-debutanţi (au mai lucrat în domeniu, şi încă mult, dar pe compartimente sau categorii conexe). Se remarcă în special compunerea unor relaţii foarte interesante între personaje şi spaţiu, atât în contextul de respiraţie amplă al secvenţelor contemplative, cât şi mai ales, evident, în momentele de acţiune - dezvoltată cu o imaginaţie admirabilă (de exemplu, în momentul evadării lui Tai Lung, cu salturile lui în sus de pe fragmentele punţii de piatră în cădere - ilogic, imposibil, dar atât de savuros lucrat, încât prin acceptarea convenţiei devine veridic).

La acelaşi nivel se situează superba imagine a lui Yong Duk Jhun, în tandem cu plastica scenografului Tank Kheng Heng (nici nu e de mirare că întreaga ambianţă a filmului, atât naturală cât şi rurală, e aşa de autentic... extrem-asiatică - stare la care contribuie şi partitura originală a lui John Powell şi Hans Zimmer). În mod surprinzător, principalul rateu se remarcă în zona... actorilor acestui film de animaţie, distribuţia întrunind o pleiadă de nume sonore deranjate absolut inutil şi strict de dragul afişului; dacă vocile lui Dustin Hoffman şi Ian McShane sunt mai mult sau mai puţin justificate, devine de-a dreptul ridicol s-o scoli din pat pe Angelina Jolie (ale cărei atuuri sunt eminamente vizuale), ca să-ţi facă o voce de... tigroaică a artelor marţiale! Măcar Jackie Chan tot are ceva în comun cu personajul său - deşi... exact în zona unde nu se întâlnesc: el face kung fu corporal, nu vocal, iar Maimuţa din film se luptă... nu fizic, ci digital! (Drept pentru care, sper că alegerea lui în rol, pe lângă elementul comercial, a implicat şi o glumă autoironică a realizatorilor).

Oricum, prea multe n-ar fi de spus - Kung Fu Panda e un film de văzut şi atât; slavă Domnului, ai ce vedea, în materie de măiestrie a animaţiei anilor 2000. (La nivel strict personal, cu regret trebuie să mărturisesc că mi-a fost imposibil să mă ataşez de erou: semăna ca două picături de pixeli cu unul dintre cei mai detestabili indivizi pe care mi i-a scos soarta-n cale în ultimii doi ani. Dar cum graficienii filmului n-aveau de unde şti despre bietul impostor, n-am de ce să mă supăr pe ei. Vizionare plăcută!)

3 iulie, 2008, h. 00:30-01:10
Bucureşti, România