Ursul cel mare şi străchinile de aur - Kung Fu Panda

Kung Fu Panda nu e cel mai bun film al verii. Nu e nici măcar cel mai bun film de animaţie al verii (deşi Wall-e, ultima producţie Pixar, semnată de tata lui Nemo însuşi, abia la început de septembrie 2008 se anunţă că va fi distribuit în România). Dar e, de departe, cel mai bun film la care să-ţi duci copiii la finalul unei săptămîni de luptă pentru reducerea timpului petrecut în faţa calculatorului sau televizorului, pentru golirea farfuriei de supă şi "operarea" somnului de după-amiază. Chiar dacă numai printr-un mare efort de imaginaţie ar putea cineva să recunoască aici vocea Angelinei Jolie, care o fi contribuit la coloana sonoră mai curînd din solidaritate maternă decît pentru că ar fi avut ceva de făcut din punct de vedere cinematografic.

Kung Fu... e un desen animat tipic (a se înţelege: mobilizator şi cu etică înaltă) despre revolta copiilor contra părinţilor (1), relaţia de relativitate între aparenţă şi esenţă (2), depăşirea propriilor limite şi acceptarea propriului eu (3). Adică (1): Po, care e indubitabil un urs panda, are drept tată un gîscan, bucătar şi proprietar al unui restaurant de paste; tata vrea ca fiul să-i calce pe urme, fiului, pastele i se par ceva cam terestru şi lipsit de atractivitate - el visează la kung fu şi e fanul absolut al faimoşilor Cinci Furioşi (maeştrii Tigroaica, Vipera, Maimuţa, Cocor şi Mantis - religiosa, Gîndacul călugăriţă). Numai că (2) cum ar putea să devină maestru de kung fu o namilă care nu că nu-şi poate atinge degetele de la picioare, dar nici măcar nu şi le poate privi (şi mai şi miroase urît, pe deasupra)? Uite-aşa, din întîmplare: Oogway, înţeleapta broască ţestoasă - spirit tutelar al templului kung-fu - din Valea Păcii - şezînd delicat într-un picior pe propriul baston, îl alege să împlinească o profeţie străveche, după ce nefericitul Po se prăbuşeşte "din ceruri" în toiul ceremoniei de desemnare a celui care va fi Spiritul Dragonului. Valea trebuie apărată de Tai Lung, leopardul de zăpadă ce-şi are (1) propria luptă de dus cu guru-ul celor Cinci, Shifu, tatăl său spiritual, care nu-i poate totuşi da ceea ce răul din el îşi doreşte. Oricît ar visa Shifu la o salvare "raţională", n-are ce face cînd Oogway dispare cu o piruetă într-o lume mai bună: pune la bătaie neobositul apetit al lui Po, joacă alba-neagra cu străchinile de mîncare şi-l antrenează pe ursul panda. Ceea ce, în final, se dovedeşte mai puţin important decît revelaţia pe care Po însuşi o are privindu-şi chipul în multdoritul hrisov al Dragonului, care nu-i altceva decît o oglindă: nu depinde decît de încrederea lui în sine însuşi (3). Ghici cum se termină lupta cu Tai Lung...

Pentru că (4) Kung Fu... vorbeşte, ca orice basm de bun-simţ din epoca lui Perrault şi a Fraţilor Grimm (dar nu a celor "prelucraţi" de Terry Gilliam), despre eroul din fiecare şi delicatul proces de iniţiere care presupune mai puţin dobîndirea de abilităţi supraumane şi mai degrabă acceptarea de sine. Fie şi sub chipul inocent, inadaptat şi tăntălău al unui panda.

Cum ziceam, Kung-Fu Panda e o animaţie clasică, plină de înţelepciune la adresa rolului coincidenţelor în viaţa oamenilor şi a importanţei de a trăi la maximum fiecare zi, cu efecte vizuale pline de imaginaţie şi îndrăzneală, un scenariu previzibil ca o zi de vară la Mediterană, decor de China profundă în detaliu şi contribuţii actoriceşti nu neapărat strălucite. Şi un erou pe care nu poţi să nu-l iubeşti şi să nu vrei să-l iei acasă.