Timp pierdut - Kung Fu Panda & Get Smart

Hai să numărăm personajele memorabile din The Jungle Book (Walt Disney, 1967): Baloo, Bagheera, King Louie, Shere Khan, Kaa, elefantul colonel, vulturii menestreli... OK, suficient. Acum hai să numărăm personajele cît de cît memorabile din noul film de animaţie produs de DreamWorks, Kung Fu Panda: păi panda însuşi (cu vocea lui Joe Black), maestrul său (cu vocea lui Dustin Hoffman)... şi mai cine? Am fost surprins să descopăr pe genericul de final numele unor actori celebri ca Angelina Jolie, Jackie Chan şi Lucy Liu: personajele lor - respectiv o tigroaică, o maimuţă şi o viperă, care mai de care mai tare la kung fu - nu se remarcă prin nimic. Prin ce se deosebeşte personalitatea tigroaicei de personalitatea viperei? Şi cu ce contribuie maimuţa la distracţie? Nu ţin minte nimic din ce face ea în film - nici un gag, nici o replică. Imaginaţi-vă un Jungle Book în care Baloo şi Bagheera nu reuşesc să se impună ca personalităţi distincte, iar King Louie nici nu se vede. Ce mai rămîne din distracţie?

Ei bine, la fel de puţin oferă şi Kung Fu Panda. E ceea ce Hollywood-ul numeşte - pompos - un film high-concept: un film ai cărui realizatori au avut o idee ("Hai să facem un film de arte marţiale ca la carte, dar cu animale!") şi atît. Bine, hai să fiu drept. Realizatorii nu fac nimic deştept sau neaşteptat cu poncifele filmului de kung fu (lucrurile decurg exact după tipicul unei producţii Shaw Brothers din 1972, iar dialogul e doar un pic mai şmecher), dar în scenele de acţiune sînt destul de creativi. Şi lipsa de isteţime de aici e de preferat isteţimii ăleia ieftine - specialitatea casei DreamWorks (A Shark Tale, seria Shrek) - care se manifestă prin nenumărate trimiteri la alte filme, reclame, evenimente publice ş.a.m.d., majoritatea atît de "la zi" încît orice glumă pe marginea lor devin incomprehensibilă în cel mult cinci ani. Aşa lipsit de sclipire cum e, Kung Fu Panda măcar se ţine de povestea lui. Şi bineînţeles că de arătat arată superb.

Ce se poate spune însă în apărarea lui Get Smart - o parodie de James Bond, cu Steve Carell în rolul unui agent promovat cam în pripă de la munca de birou la munca de teren? În primul rînd, filmul nu arată bine: chiar nu-mi amintesc cînd am văzut ultima dată o producţie hollywoodiană cu o imagine atît de murdară. În al doilea rînd, ce parodie a seriei Bond poate spera să atingă culmile (sau, din perspectiva bondomanului cu gust, abisurile) parodice pe care le atinsese seria însăşi pe la mijlocul epocii Roger Moore? Apogeul (sau nadirul) absolut îl reprezintă Moonraker (1979) şi unele elemente din Get Smart - un asasin acromegal, o secvenţă în care eroul cade din avion fără paraşută - vin direct de-acolo. Nu sînt parodiate, sînt copiate; şi nu numai că erau mai bine făcute în original, dar erau şi mai comice. Nu credeam că voi ajunge vreodată să mă gîndesc cu nostalgie la Moonraker: momentul în care asasinul acromegal (care acolo poartă şi nişte dinţi de oţel) se dovedeşte a fi un tip sensibil, care de fapt nu vrea decît să fie iubit, e cel mai ruşinos moment din istoria Bond-urilor; dar pare un moment magic în comparaţie cu reluarea sa din Get Smart.

Şi Smart însuşi n-are nici un chichirez. Dacă vrei să faci o parodie de Bond, ai două posibilităţi: ori vii cu un Bond de tip Woody Allen sau Peter Sellers (ceea ce s-a mai făcut de o mie de ori - o dată chiar cu Allen şi cu Sellers -, drept care e mai bine s-o laşi baltă), ori vii cu un Bond de tip Bond (ceea ce găsim şi în seria oficială, drept care e mai bine s-o laşi baltă). Ei bine, Smart nu e nici aşa, nici aşa: e departe de a se descurca la fel de bine ca adevăratul Bond, dar (după ce se încălzeşte) nici nu-şi dă prea tare cu stîngu-n dreptul. Deci care-i hazul lui?

Steve Carell e un actor minunat - un comic care urmăreşte în primul rînd să creeze personaje şi abia apoi să smulgă rîsete -, dar n-are din ce să-l creeze pe Smart. Construieşte foarte frumos pornind de la singurul element pe care i-l oferă scenariul - pedanteria birocratică a lui Smart (un pedant incurabil care încearcă să imite nonşalanţa lui Bond e mult mai interesant decît un simplu împiedicat) -, dar, de la un punct încolo, isprăvile personajului devin prea banal-vitejeşti pentru ca actorul să le mai poată impună vreun stil. Şi dacă el nu reuşeşte, ce şanse avea partenera sa, Anne Hathaway, care nu e nici pe departe o comediană experimentată? Ceilalţi actori irosiţi în acest film sînt Alan Arkin (în rolul şefului), Terence Stamp (în rolul răului), James Caan (în rolul unui vicepreşedinte care e de fapt George W. Bush) şi Bill Murray (în rolul unui copac).