Tăietura precisă în carnea realului - Spovedanie la Tanacu

Duminică, 6 iulie 2008, la Iaşi (un oraş mort, la ora actuală, din punct de vedere teatral), am văzut un spectacol de teatru documentar semnat de Andrei Şerban, Spovedanie la Tanacu, avînd la bază un scenariu al Tatianei Niculescu Bran, scris după romanul ei omonim, apărut la Humanitas în 2006. Actorii, toţi tineri şi aproape toţi foarte convingători, au fost aleşi din mai multe teatre din ţară pentru acest atelier teatral din cadrul Academiei Itinerante Andrei Şerban. Ei şi-au început aventura lor norocoasă la Plopi, un sat din Apuseni, au continuat cu teatrul La MaMa din New York, au şocat-o pe Mariana Mihuţ la teatrul Odeon din Bucureşti, au trezit reticenţa selecţionerei Festivalului Naţional, venind apoi la Iaşi, ca să ne şocheze şi pe noi.

Fiindcă da, impactul spectacolului asupra celor din sală, invitaţi la final să dea glas propriilor emoţii, a fost unul devastator, de vreme ce mai toţi care au vorbit au spus că se simt vinovaţi de cele derulate pe scenă. Nici nu e de mirare: am văzut, cu toţii, un ecorşeu al României de azi, hidos şi putrefact.

Povestea reală de la care au pornit romanul, scenariul şi spectacolul e una care a ajuns, într-o formă sau alta, la urechile tuturor celor din ţară şi străinătate, fiind îndelung mediatizată acum cîţiva ani: Irina, o măicuţă de la mănăstirea Tanacu din Moldova, moare crucificată şi înfometată, ca urmare a unei exorcizări făcute de preotul Corogean şi măicuţele sale, condamnaţi ulterior la destui ani de puşcărie. Radio Erevan al majorităţii presei naţionale a funcţionat, în faza iniţială, impecabil. Pentru ca, abia mai tîrziu, lucrurile să fie puse pe tapet - ca în romanul jurnalistic al dnei Niculescu Bran - în lumina lor reală: de fapt, biata măicuţă nu era locuită de diavol ci avea schizofrenie, şi nu a murit din cauza înfometării şi crucificării, ci din cauza unei supradoze de adrenalină, administrată de aceiaşi medici care nu au dat atenţia cuvenită bolii ei. Întîmplarea, deşi a făcut valuri, a fost luată în uşor şi de Biserică, şi de forurile medicale, şi de Justiţie, iar după un mic bufeu de indignare creştino-cetăţenească, şi de românii de rînd. Cam aşa cum luăm noi toate lucrurile în România, unde pentru vreo vină oarecare plăteşte întotdeauna "acarul Păun", capetele încoronate şi cu mulţi epoleţi din Politică, Biserică, Armată, Poliţie, Justiţie, Sănătate, Învăţămînt etc. rămînînd bine mersi la locul lor, pentru a putea privi în continuare de sus, ca la teatru, agonia noastră fără sfîrşit...

Nici Andrei Şerban, nici Tatiana Niculescu Bran nu iau însă povestea de la mănăstire à la légère. Spectacolul Spovedanie la Tanacu e, cu adevărat, unul copleşitor, prin tăietura precisă în carnea realului, prin poezia virilă şi de mare plasticitate a unor scene (de pildă cele cu femeia în roşu), prin acuitatea cu care se scormoneşte în măruntaiele vieţii adevărate (cum ar fi scena de la spital sau aceea cu cele două prietene, Irina şi Chiţa, rememorînd abuzurile sexuale la care au fost supuse la Casa de copii). Actorii reconstituie evenimentele ca pentru un proces verbal - "poliţistul" îl scrie la vedere -, firul narativ fiind preluat în unele locuri de jurnalist, jucat chiar de autoarea scenariului. Deasupra scenei, pe un ecran, se derulează din cînd în cînd secvenţe reale din documentarul realizat de Mirel Bran, secvenţe ai căror protagonişti (Irina, fratele şi prietena ei, măicuţele, preotul Corogean, medicii, capi ai Bisericii etc.) au devenit personajele spectacolului.

Spuneam că Spovedanie la Tanacu e un ecorşeu al României de azi, pentru că, de sub pielea ei jupuită de un regizor de talia lui Andrei Şerban, care declară că nu vrea "să acuze ori să apere pe nimeni", se iţesc, în toată cruda lor realitate, cinismul, incompetenţa şi tembelismul, intoleranţa de ev mediu şi lipsa de responsabilitate, golănia morală şi nesimţirea celor care au făcut posibil cazul de la mănăstirea din judeţul Vaslui. Însă trebuie să spun că "Tanacu" e pentru mine, şi am bănuiala că şi pentru regizor, o sinecdocă: cred că România toată e scanată cu acest spectacol. Ce se vede, e jalnic şi înfricoşător.

Aude cineva...?

Andrei Şerban nu ne seamănă: el nu ia à la légère nici o poveste ca aceasta, nici soarta teatrului, nici condiţia actorului, nici "profilul moral" al patriei, nimic. Andrei Şerban nu e român.