În plin sezon estival, nu găsesc ceva mai diafan-răpitor şi tulburător-improbabil decît imaginea unui casetofon proptit de un şezlong pe plaja din Mamaia, din care să răsune suficient de tare cel mai recent album Sigur Rós. Şi mi-e greu să-mi închipui ceva mai delicios decît întrebarea revoltat-cetăţenească "ce asculţi dom'le aici?!", urmată de răspunsul firesc "Með suð í eyrum við spilum endalaust!" Nu bag mîna în foc, dar sînt tentat să cred că în pronunţia răspicată a cuvintelor "með suð í eyrum við spilum endalaust" trebuie să existe un cod secret capabil să-i buimăcească, măcar şi pentru cîteva clipe, pe toţi cetăţenii revoltaţi ai plajelor din România. Pentru toţi aceia, însă, care ţin să nu strivească corola de minuni a lumii, am o veste bună: are prea puţină importanţă cum se pronunţă şi ce vor fi însemnînd cuvintele tainice, atît timp cît Sigur Rós cîntă o muzică în care silabele şi înţelesul lor sînt doar un pretext pentru exerciţii de levitaţie.
Ca în orice fel de minune care se respectă, nu logica şi realitatea palpabilă sînt lucrurile de luat în seamă, ci incantaţia şi vibraţiile ascunse. Or, vrem nu vrem, limba aceasta ciudată (care nu este nici măcar islandeză, ci un fel de islandeză eterică) pare desprinsă din basmele cu troli şi gheţuri veşnice şi, mai presus de orice, nu uită să pomenească de vulcani adormiţi şi de jerbe de apă fierbinte. Apoi, nu trebuie uitat că orice limbă vrăjită are nevoie de o voce vrăjită pentru ca tonurile şi accentele să se armonizeze, pentru ca rostirea să capete unduirea potrivită, iar melodia să se descotorosească de ciudăţenia ei posacă. Nu încape îndoială că, fără vocea lui Jónsí Birgisson, notele palide, prelungi, şoptite, de cele mai multe ori monocorde şi doar arareori vitale şi comune ale celorlalţi băieţi din Sigur Rós s-ar fi înscris într-un simplu experiment minimalist. Cu această voce însă, mai mult reflexivă decît melancolică şi mai degrabă plutitoare decît lacrimogenă, toată incandescenţa aflată sub gheţuri se trezeşte la viaţă, stranie şi, da, cu adevărat vrăjită. Înrudită cu cea a lui Thom Yorke, partitura lui Birgisson are însă mai puţine motive de angoasă, contorsionările lipsesc cu desăvîrşire, iar sunetele rămîn constant acute, înalte şi imponderabile. Ca să ajungi în inima lor, islandezii nu urmeză calea ştiută a refrenelor sau a plaselor de siguranţă, ci mizează pe o ardoare persuasivă în stare să topească şi cei mai inflexibili gheţari.
Tocmai aici, în această joacă de-a îmblînzirea gheţarilor, Sigur Rós se despart de tema, să-i spunem facilă, a unui exotism nordic, ca să vireze cu toată forţa într-o zonă pe deplin importantă. Toate cele cinci albume ale lor de pînă acum, cu siguranţă dificile, greu clasificabile şi aparent monotone, scobesc adînc în coaja de gheaţă şi singurătate, ca să dezvăluie o vibraţie mai caldă decît ne-am fi aşteptat. Singulari în peisajul muzical al secolului XXI, Sigur Rós au fost întotdeauna priviţi de critică nu ca o sperietoare nordică, ci ca una dintre acele formaţii esenţiale, cu desăvîrşire noi şi expresive, după care am tînjit întotdeauna. E greu de spus dacă albumele lor pot face cu adevărat prozeliţi şi e mai mult decît improbabil ca trupe britanice, americane sau, ştiu eu, portugheze, să fie în stare să le urmeze calea fără a se acoperi de ridicol. În orice caz, cel puţin cu primele două melodii ale albumului Með suð í eyrum við spilum endalaust, "Gobbledigook" şi "Inní mér syngur vitlesingur", islandezii se arată pentru prima oară ceva mai dispuşi să pactizeze cu stilurile zilei, să devină mai tereştri prin sunetul în forţă al tobelor, iar vibraţia înaltă să îşi piardă din intensitate, pentru a se apropia de un calapod indie de sorginte britanică. Din acest punct de vedere, noul album este, hotărît lucru, şi cel mai accesibil, dacă nu atipic, din cele pînă acum.
Pînă la proba contrarie însă, termenii "comercial" şi Sigur Rós rămîn pe mai departe o alăturare împotriva firii. Ar fi însă mare păcat ca acesta să însemne semnalul de retragere de pe colinele îngheţate, mai ales cînd pietrele de încercare rămîn clasicele, etericele şi nesfîrşitele piese "Festival" şi "Ára bátur". Pe această cale, doresc să adresez un îndemn tuturor iubitorilor de scheme excentrice, să încerce, la ceas de seară, dansul aurorei boreale într-o discotecă din Mamaia.
Ascultaţi aici ultimul album Sigur Rós.