Muzica gheţarului islandez (II)

Sunetul lui Stafrænn Hákon, numele de scenă al lui Ólafur Josephsson, a anunţat liniştea. În 2007 a lansat cel de-al cincelea album al său, Gummi, deschis cu harpa lui Lárus Sigurðsson din Járn. Doi ani mai devreme, islandezul conducea spre un sat în biserica căruia urma să înregistreze acest cântec. Se simte o acustică aparte în muzica Islandei şi o aplecare spre distorsiuni care, paradoxal poate, te fac să-ţi aminteşti şi să-ţi imaginezi mai puternic lucrurile decât ar reuşi o înregistrare foarte fidelă a sunetului. Ólafur creează muzică de ambianţă cu pretenţii acoperite, o strângere în braţe a unui nor şi o dilatare a timpului în faţa căruia nu poţi decât dispera altfel.

Coborâm şi nu dăm de fundul Oceanului. Nici un cuvânt. Nu funcţionează aşa. Nu ne zorim, nu punem presiune, nu ştim clar ce vrem. Le dau întâietate ca să le pot privi. Corpul unei sirene este alcătuit dintr-o cutie muzicală cu cheiţa blocată pe dinăuntru. Fiecare por e o mică boxă pe post de amplificator.


Le predau lecţia de zbor în apă. Uit că am ştiut asta vreodată, învăţ în acelaşi timp cu ele. Începem cu ce cunoaştem deja. Aerul e apa fără mantie, iar zborul trebuie să semene cu înotul. Numai că se întâmplă într-un vis fără decor, ca şi cum ai sparge pereţii apei pentru eliberare. Urmează abandonul.

Eder îţi dă iluzia că ai scăpat din mrejele lipsei de discernământ când, răpus de sunet, defulezi. Până s-a apropiat de mine a scrâşnit uşor şi ascuţit. Nu mi-am dat seama cum lucrează şi, până la urmă, nu pentru toate există măsura justă. M-am dopat până la inconştienţă, până la nepăsare, până mi-am zis că dacă plesnesc nu poate fi decât scăparea.


Şi-atunci am înţeles de ce poţi să tânjeşti după sirene. Trecusem pragul dinspre uscat spre umed. Discul The Ghost that Carried Us Away al celor de la Seabear e cel pe care îl vor scoate doar îl clipa în care te vor simţi de-al lor, fără remuşcări sau doruri mistificatoare pentru moment. Când îţi va fi crescut suficient membrana între falange. Te uiţi la I sing, I swim ca la un album de familie plin cu strămoşi vechi şi, deşi ştii că rădăcinile rămân pe veci ţesute, acum trăieşti prezentul.

Seabear a început într-o joacă, cu puţină chitară acustică, ceva pian, o voce suavă, sunete metalice, percuţie în umbră, fiorul viorii. Un om a ajuns să cânte împreună cu prietenii lui şi pentru că se simţeau atât de bine făcând asta, au decis să formeze o trupă. Simplu.

Dansăm. Sunt delfin şi pescăruş. Mai lipseşte inorogul.


Cu Cat piano te întorci în timp. Aşa se face psihoterapia în adâncurile Atlanticului. Îţi aminteşti că ai venit din apă. Stai pe o prispă şi aştepţi să se audă muzicuţa. Pianul aduce a cântec de leagăn, nu distingi bine cuvintele, dar auzi omul şi asta te linişteşte. Seabear sunt liniştiţi, cuminţi precum folkul.

Sirenele au o faţă tot mai umană.
Îţi revii. Ne semeni, îmi spun ele prin atingeri zâmbind.

Am adormit pe o bucată din fire de tort. Şi atunci am avut cel mai frumos vis glacial, de trăit.


Múm experimentează mult, ca un copil care gângureşte în sunete electronice, printre instrumente neconvenţionale. Trupa a luat naştere în 1997 şi, chiar dacă membrii fondatori, Gunnar Örn Tynes şi Örvar Þóreyjarson Smárason, au primit alături de ei numeroşi componenţi care s-au dovedit a fi instabili, grupul a rezistat în timp. Múm pendulează între tristeţe şi bucurie, plânset şi râs. The ghosts you draw on my back, de pildă, aduce cu sunetul unui scripeţel sinistru sau al unui scrânciob. They Made Frogs Smoke 'Til They Exploded e un joc de basm, cu tichii colorate, animale mici, fabuloase şi mâini peste guriţe rotunde şi roşii. Sclipiri pe lacul plin de broscuţe cu papioni în buline. O încântare feerică. Slow Bike e ca o coadă de mătură. Parcă simţi momentul transformării şi nu ştii dacă să te sperii sau nu.

Ascult The Island of Children's Children şi mi se face dor de casă. Sirenele văd asta în ochii mei. Şi se bucură. Învăţ bine. Mă lasă singură pe Random Summer.

M-au pus într-o corabie părăsită şi suflă în pânze să mă împingă înapoi spre ţărm.


Weeping rock, rock rotunjeşte colţuri de gheaţă, înaintează ca un burghiu în stâncă. Bruiajul de pe fondul piesei seamănă cu paşii soldăţeilor de fier. Nelipsita voce de copil anunţă iminenta descindere pe uscat. Se apropie cea mai dulce dictatură: a candorii.

Merg cu spatele ca să nu uit. Sunt adunate în acelaşi cerc în care le-am văzut la început. Par că m-au uitat. Repetă odată cu întregul cosmos refrenul lor. Mă apropii de uscat şi simt miros sărat de aici. Vine de la oamenii de dincolo de ţărm. Acum ştiu de unde li se trage.

Pentru că întotdeauna ne întoarcem de unde am pornit... Oameni, peşti, păsări... Alegeţi voi ordinea.