Muzica gheţarului islandez (I)

Islanda. Noua mea obsesie. O parte din vise mi s-au mutat aici, în nopţi şi zile polare, în temperaturi şi lumini dintre care nu pot alege. Singurul loc în care poate iarna nu aş mai simţi lipsa soarelui. Mă văd în zăpezi nesfârşite, încălzită doar de imaginea unui horn pe care mi-l imaginez strâmt şi înalt, mai înalt decât corpul casei, într-o zi cu cer senin, în care zăpada s-ar zări pe crestele munţilor la 100 km distanţă, îmbrăcată în albastru, galben, puţin roşu şi verde, fără ţipenie de om la orizont, cu faţa spre ocean.

Din când în când, cozi de peşte fac rotocoale pe suprafaţa apei. Plete lungi se răsucesc în celălalt capăt al lor. Cântă. Sunt sirenele. Urechile îmi sunt descoperite şi le înfrunt nu pentru că îmi prisoseşte curajul, ci pentru că muzica mi-e scut şi ameninţă ca o portavoce uriaşă subjugarea Atlanticului. Cucerirea e o chestiune de timp, îmi zic.

Am decupat din Islanda doar ce am vrut, am cârpit acolo unde imaginea era neclară şi am făcut din ea un loc în care se ascultă mult, o insulă diferită de toate celelalte pământuri.

Mi se trage din vara aceasta. Sigur Rós se numesc vinovaţii. A fost dragoste de la primul acord. Iar pe ei i-am găsit prin Kronos Quartet care au concertat în Bucureşti, pe 11 mai 2008. Îmi ajunsese la urechi prelucrarea lor după Flugufrelsarinn şi a trebuit să ştiu de unde a pornit totul. Nu puteam trece la următoarea melodie sau dacă totuşi o făceam, doar ea îmi rămânea în minte. Creşte încet, te aştepţi să vină un val mai puternic, iar din clipa în care vioara scapătă un ţipăt care se pierde, coardele celelalte se inflamează, scârţâie uşor şi vezi gheaţă pur şi simplu. Flugufrelsarinn în varianta originală este mult mai aprinsă şi din pricina vocii solistului de la Sigur Rós, Jónsi Birgisson, tânguitoare, dar decisă. Au urmat multe zile în care i-am ascultat doar pe ei, în care începusem să caut pur şi simplu doar imagini pe care să le pliez muzicii. Se auzea Sigur Rós la birou, în telefon, pe mp3 player, în mintea mea.

E ceva ce doare în muzica asta, un soi de frumuseţe şi o grijă aparte pentru sunet, pentru fiecare clapă, urcuş sau coborâş de arcuş. O trupă rock în slow-motion cum se definesc chiar ei, care a devenit în scurtă vreme unică prin felul în care au ales să îmbine plânsetul unei chitări electrice sau al unui bass cu graţia violoncelului, de pildă.

Văd un foc de artificii de proporţii cosmice, mut. Le cer să-mi arate picioarele şi aripile de pasăre. Ştiu că asta le doare. Dacă le-aş trimite o şalupă goală ar înţelege oare că orice naufragiat le caută de fapt înadins?

Au şapte albume la activ în clipa de faţă, iar turul din Islanda care a avut drept scop promovarea discului din 2005, Takk, a dat naştere şi unui film în care cuvintele sunt de prisos. Pentru cei ce au avut şansa să-l vadă la Cluj în TIFF 2008 sau în cadrul retrospectivei de la Bucureşti, cred că lucrul acesta e limpede. Sigur Rós îţi cultivă tăcerea şi nu te zoreşte să simţi nimic. Dar apropierea e inevitabilă. Ştiam. Şi o aşteptam.

La vreo două luni după ei, m-am pus la adăpost pe Last FM. Aveam nevoie de un background bun pentru o zi de lucru specială. Am dat întâmplător peste Amiina şi a lor Fjarskanistan, ca nişte boabe de rouă ce se rostogolesc în mare. Sunau incredibil de familiar. Nu mă înşelam. Amiina este un cvartet de coarde islandez care a şi înregistrat alături de Sigur Rós sau i-a însoţit în concerte. O conlucrare previzibilă, ambele trupe manifestând apetenţă pentru combinaţiile cele mai bizare între instrumente: mandolină, clopoţei, pian, kalimba (instrument de percuţie de origine africană) sau celestă (tot un instrument de percuţie cu claviatură). De fapt, aceasta este o caracteristică mare parte din muzica islandeză.


Vino în apă, îmi spun ele căutând să contrabalanseze teama.

Din acest punct, traseul călătoriei a putut fi uşor stabilit. Am început să caut artişti similari. Drumul promitea să se desfăşoare sub auspicii cunoscute. L-am găsit pe Ólafur Arnald. 3055 de pe albumul Eulogy for Evolution filmează o secvenţă tristă, deşirată, pe o peliculă îngălbenită de vreme, pe fundalul unui viscol puternic şi îndepărtat, dintr-un film care nu mi-e cunoscut. Până într-un moment în care sunetul sparge orice încătuşare, ritmul de prăvăleşte, iar viorile, clapele încercă să ţină goana pe care o dictează tobele şi un nou univers pare să se nască. Albumul Eulogy for Evolution descrie un circuit, un drum al vieţii spre moarte plin de cumpene.

Nu pot alege între aer şi apă, zbor şi drumuri pe cai de mare. Ele n-au păstrat nimic din vechea orânduială. Doar nostalgia.

Despre Ólafur Arnald aflu că este cel mai nou "produs de export" al Islandei în materie de muzică. Fragilitatea lui îşi are originea în abordarea înnoită pe care o propune muzicii clasice înfrăţite aici cu cea electronică după cum face dovada albumul Variations of Static. În vârstă de numai 21 de ani, Ólafur crede în emoţia hipnotică a repetiţiei, în adâncimea pe care ţi-o oferă o asemenea delăsare şi în efectul curativ al sunetelor. Fiecare instrument se aude limpede, ca o bătaie de inimă. Fiecare nouă suprapunere nu ştirbeşte cu nimic din puterea celui ce deţinea predominanţa până la el, ca o îngemănare perfectă.

S-au aşezat în cerc. Repetă la nesfârşit o bucată. Una infailibilă, pe care o stăpânesc cel mai bine. Totul e mecanic. O îmbrăţişare rece le trimite înapoi în adânc. Ce bună ar fi acum o prespălare de creier. E limpede că nu s-a şters tot ce ar fi trebuit.

M-am oprit apoi la Blindfold, Ofsi, începutul unui sărut lung continuat pe Centre de la Pornopop, pe ascuns, şi furat, şi consimţit. And the Slow Songs about the Dead Calm in Yours Arms, iată un album indie prizat în doze mici şi dese, un sfîrşit pe care îl invidiez, o scuză pentru un nou început. Alină dependenţa, pansează rănile, deschide cicatricile, e morbid dacă îl laşi prea mult lângă urechea ta, scobeşte şi uită să te pună pe picioare. Lucrează cu arme în genul Nicotine and the Backward. După ce ţi-a muncit gândurile îndeajuns, te trimite la culcare cu o voce de magnetofon. Îţi promite marea cu sarea, te lasă în pauze lungi aşteptând. Îţi respectă oboseala, te ridică şi te duce dincolo: Sleep.

Pornopop e sunetul nordului: singuratic, respirînd gheaţă, suflându-ţi în ceafă. Sirenele mărilor pot fi îmblânzite doar de muzica gheţarilor.

Şalupa mea e în custodia lor de-acum. Alegerile lor vor fi şi ale mele. Sau invers. Ne transformăm împreună. În ce? Vom vedea data viitoare. E timp...