Deşi spune povestea a doi fraţi care cresc în Italia anilor '60-'70, unul spre stînga comunistă, celălalt spre dreapta fascistă, şi care pe deasupra se mai şi învîrtesc în jurul aceleiaşi femei, Mio fratello è figlio unico nu este nici melodramatic, nici alegorico-didactic. E un film uşor (cel puţin pînă intră în al patrulea sfert) despre farmecul unei epoci în care, dacă erai tînăr şi trăiai în lumea liberă, adeziunea la o tabără ideologică ţi-era la fel de indispensabilă (şi indispensabilă exact în acelaşi fel) ca adeziunea la un curent muzical: prin ea te defineai; cu ea umpleai orice spaţiu alb din personalitatea ta neformată; ea dădea greutate vieţii tale - mai puţin celei sexuale, pe care o uşura considerabil.
Să-l luăm de pildă pe Manrico (Riccardo Scamarcio), fratele comunist din filmul lui Daniele Luchetti. Iniţial, conştiinţa lui ideologică nu pare a fi mult mai mult decît o conştiinţă a faptului că îi stă bine pe acoperişul fabricii, cu multe muncitoare la picioarele lui, combinată cu un dispreţ suveran pentru anumite constrîngeri mic-burgheze cum ar fi aceea de a-ţi asuma răspunderea pentru copiii pe care-i presari prin lume. Cu frumuseţea lui supărată, "periculoasă" (undeva între Javier Bardem şi Oliver Reed), cu felul lui de a se uita la lume printre gene, ca un tînăr paşă, printre voaluri, la seraiul lui, Manrico e un comunist de poster - tovarăşul Sfarmă-Inimi. Mult mai serios pare fratele său mai mic, Accio (jucat la început de Vittorio Emanuele Propizio şi apoi de Elio Germani). Nevoia lui de a se defini prin alipirea la ceva măreţ (care să fie neapărat în opoziţie cu comunismul lui Manrico) e furioasă şi disperată - chiar îl doare. Iniţial, Accio vrea să intre în armata Domnului, dar nu aşa, oricum; el vrea să intre ca berbecul. Atunci cînd ateul Manrico îl vizitează la seminarul teologic şi, ca să-l ducă în ispită, îi face cadou fotografia unei actriţe, Accio ia fotografia, o foloseşte, se spovedeşte şi pur şi simplu explodează de furie în faţa uşurinţei cu care e iertat. "Nu vreau să mă iertaţi, vreau să mă pedepsiţi!" - spumegă el. Nemaiputînd suporta gîndul că există pe lume oameni ca Manrico şi ca Hruşciov, Accio iese în ploaie şi îi propune lui Dumnezeu să-i dea pneumonie, dar să le dea şi lor credinţă. Iureşul lui spre sfinţenie se epuizează odată cu genericul de început, dar nu înainte de a lua spectatorul pe sus. Iar spectatorul rămîne sus şi după-aceea (în prima sa oră, filmul rareori îl lasă să atingă pămîntul), căci, abia eliberat de la seminar, Accio descoperă fascismul.
Din fericire, opţiunile politice ale celor doi fraţi nu reuşesc să alunge liniştea familiei - pentru simplul motiv că în această familie (din oraşul Latina) nu pare să fi existat niciodată linişte. Tatăl cel muncitor şi mustăcios (Massimo Popolizio) nu pare mai obidit decît părea pînă atunci (deşi la un moment dat îşi iese din ţîţîni şi încearcă să pună capăt unei discuţii politice agitînd un crucifix). Mama (Angela Finocchiaro) nu-şi ridică ochii spre cer mai des ca înainte. Sora lui Accio şi a lui Manrico (Alba Rohrwacher) nu se tulbură în mod deosebit atunci cînd Accio o sună de la Roma ca să-i spună că în noaptea respectivă nu se întoarce acasă pentru că are de pornit un război civil. Şi nici măcar fraţii nu par să se încaiere mai des ca înainte. Încăierările lor sînt momente de epifanie şi spectatorul le recunoaşte ca atare fără ca Luchetti să le lăţlungească şi să le solemnizeze.
Filmul (bazat pe un roman autobiografic de Antonio Pennacchi, intitulat Il fasciocomunista) e tot timpul rapid şi uşor - e zefiric - n-are langorile siropoase ale altor filme de genul ăsta. Epifaniile lui nu spun "Ce frumoşi eram!", ci "Ce caraghioşi eram!". I se poate reproşa că n-are altceva decît farmec (şi că ironia, fie ea şi caldă, e o atitudine prea la îndemînă, prea comodă, atunci cînd vine vorba de extremismele anilor '60), dar farmecul îi e de-ajuns pînă într-un punct. Mai precis, pînă în punctul în care lucrurile iau o întorsătură gravă - Manrico se lasă dus de curenţii tot mai violenţi ai activismului de stînga, spre vîrtejul terorismului - şi filmul nu-şi poate modula tonul în mod corespunzător. Gravitatea e superficială; întorsătura pare făcută mai mult din obligaţie, pentru-că-trebuie-să-arătăm-şi-asta - nu e simţită. Un regizor mai ambiţios ne-ar fi făcut să simţim cum atmosfera idealisto-zgubilitică a anilor '60 devine tot mai toxică pe măsură ce trece vremea, dar Luchetti e mult mai preocupat de pitorescul acelei atmosfere decît de asemenea degradé-uri subtile. Filmul lui e o plăcere - merită văzut numai pentru secvenţa în care tinerii comunişti "defascizează" Oda bucuriei, înlocuind cuvintele vechi cu unele noi, ca Mao, Marx, Lenin, Stalin ş.a.m.d. -, dar e şi un film foarte minor.