Aripi - Mio fratello è figlio unico

Dacă filmul acesta se numea în original My Brother is an Only Child şi era o primă peliculă a unui Gabriele Muccino la Hollywood, atunci fratele mai mic era cu adevărat persecutat de familie, ca să cunoască severitatea, să se înveţe cu greul, fiindcă l-ar fi aşteptat o carieră militară. Ar fi fost semeţ, în uniformă, sub flamura tremurîndă, spre mulţumirea mamei. Sora lui ar fi urmat tot conservatorul, dar nu pentru a da un concert în care Oda bucuriei să devină "Odă lui Mao & Stalin & co", ci ca să ajungă pe scenă la Metropolitan Opera, să fie mîndria tatălui la bătrîneţe. Iar fiul cel mare ar fi fost trimis de părinţi la fabrică, să priceapă ce înseamnă scara socială, posibilităţile şi libertatea. Şi dacă fratele cel mare s-ar fi ridicat împotriva familiei, aceasta i-ar fi întors spatele, iar pentru el ar fi fost lecţia morală (cu descărcare socială) necesară viitorului mare succes: ar fi tras cu dinţii să le demonstreze alor săi, de la distanţă, că şi el e bun, că se poate ridica prin propriile puteri, prin muncă. Şi ar fi muncit ca un apucat, ar fi trecut peste orice nedreptate, ar fi sperat, ar fi crezut, ar fi muncit. Iar la final, mare manager într-o companie de top, s-ar fi întors la părinţi, iar aceştia l-ar fi primit cu braţele deschise şi cu ochii umezi, bucuroşi că sistemul lor pedagogic a triumfat. Şi finalul perfect, cu toţii, soţi, soţii, copii, bunici, în jurul curcanului rumen, mulţumind divinităţii pentru bucatele şi clipele alese.

Decepţia, conştiinţa de sine şi luciditatea socială au, însă, alte răsfrîngeri prin lentilele cinematografiei lui Daniele Luchetti. Cînd viaţa familiei şi propria viaţă sînt guvernate de lipsuri şi promisiuni întotdeauna pe cale de a se împlini, dar niciodată ajunse la apogeul visat, în vremuri în care domneşte injustiţia socială pe fondul unei democraţii în creştere, a unei tranziţii nesfîrşite (vorbim de Italia anilor '60) şi, pe deasupra, cînd eşti tînăr, ceea ce mobilizează e dorinţa de răzbunare, lupta anarhică, voinţa de a întoarce lumea pe dos. Şi dincolo de toată durerea şi încrîncenarea specifică unei revolte şi unei căutări, unei definiri de sine, e căldura nerostită care îi leagă pe cei doi fraţi. O simţi în joaca lor, o simţi în priviri, o simţi în tensiunea existentă între ei. Ea transformă zbaterea, prin ea totul pare mai uşor şi mai puţin grav.

Această dualitate marchează fiecare secvenţă, fiecare accelerare anarhică a fratelui mai mare, Manrico. Seriozitatea lui Manrico (Riccardo Scamarcio) în îmbrăţişarea comunismului şi în revolta contra-autorităţilor sau potrivnicilor ideologici (rănirea proprietarului afacerii din orăşelul natal şi furtul banilor, focurile de armă trase asupra poliţiei, în final, sau micul dispozitiv exploziv montat în curtea lui Mario, reprezentatul curentului fascist din underground-ul politic italian "la mişto") e întotdeauna diluată de fratele său mai mic, Accio (Elio Germano). Acesta din urmă e dezgustat încet, încet de prostia pe care o vede în prietenii săi de orientare politică - fascistă -, astfel că devine din ce în ce mai neutru. Accio va fi punctul de echilibru în povestea din film, tamponul care micşorează daunele căderilor celorlalţi. Moderaţia pe care o cîştigă treptat îi dă calmul şi tactul indispensabil unei optime raportări la realitate. Apoi, gafa pe care o face în final, cînd, la telefon, un telefon urmărit de autorităţi, îi dezvăluie Francescăi (iubita fratelui său) locul în care el şi Manrico se vor vedea, îi va da imboldul trebuincios în a trata soarta pieptiş. Accio îi va conduce pe părinţii săi şi pe alţii aflaţi în situaţia lor - de a fi cotizat o viaţă întreagă la un fond imobiliar naţional, dar de a nu fi intrat în posesia locuinţei aşteptate din cauza birocraţiei şi escrocheriilor locale - spre noile case şi, implicit, dacă nu spre o nouă viaţă, măcar spre un final temperat.

Din punct de vedere al stării interioare şi al sentimentelor transmise, Mio fratello è figlio unico e un The Straight Story căruia îi respiră în ceafă un Zabriskie Point. Filmul lui Daniele Luchetti e un dublu bildungsroman cu viziune politică, unde politica rămîne mereu în plan secundar, dar e determinantă pentru destinele prezente în interiorul poveştii. Afecţiunea existentă între cei doi fraţi vine în mod natural în prim plan şi devine primordială pentru spectator. Pînă cînd Accio nu comite gafa menţionată mai sus, nimic nu pare suficient de serios încît să clintească dragostea spectatorului pentru zburdălnicia celor două personaje centrale. Întorsătura pe care o cunoaşte cazul Manrico, însă, vine să echilibreze sentimentalismul poveştii şi, în acelaşi timp, să cimenteze misiunea pe care şi-o asumă Accio în final. Altfel spus, tocmai fiindcă e în discuţie şi suflul revoltei, reîntîlnirea celor doi fraţi în Torino are urmări tragice, iar paradoxala durere tandră a apusului liniştit (din filmul lui David Lynch) are nu numai o încărcătură personală - urmarea tragică amintită, ci şi o depăşire socială - acţiunea întreprinsă de Accio în final, pentru părinţii săi şi pentru cei de condiţie similară. Mio fratello è figlio unico e ruda îndepărtată şi realistă a lui The Dreamers, pentru cel din urmă conflictul politic fiind mai repede un moft burghez - chiar dacă la mijloc e tot comunismul - într-o prezentare cu vădite accentuări estetice.

Mio fratello è figlio unico e un film energizant şi trist, nostalgic şi amuzant, e un film plin de duioşie în ceea ce priveşte familia sau iubirea, e un film realist în latura socială, e un film care discută cu bonomie despre lucruri importante. Titlul filmului omagiază creaţia muzicală a lui Rino Gaetano. De altfel, toată muzica împrumutată în acest film e remarcabilă, îndulceşte istoria de pe ecran şi, prin utilizarea ei (mai ales) în acord cu prezenţa lui Accio în poveste, subliniază importanţa pe care o are acest personaj şi în romanul care stă la baza filmului, Il Fasciocomunista, scris de Antonio Pennacchi, pentru care întotdeauna dă bine să ai un fascist în familie, fiindcă el ar semăna unui doctor.

Dacă filmul acesta se numea în original My Brother is an Only Child şi era o primă peliculă a unui Gabriele Muccino la Hollywood, atunci vă recomandam să ieşiţi în parc, să prindeţi ultimele recitaluri ale soarelui de vară tîrzie. Nefiind o peliculă de aşa natură, chiar merită mai mult decît patru spectatori, cîţi s-a întîmplat să fim în cinema la o vizionare de după-amiază.