Palmaresul ultimului festival de la Cannes (cu două premii babane pentru Gomorra şi Il Divo) ar cam trebui să le închidă gura celor care s-au grăbit să anunţe sfârşitul cinema-ului italian. Dacă totuşi se mai găsesc sceptici, mă grăbesc să le ofer drept contra-argument filmul de faţă, regizat de Daniele Luchetti în 2007: genul de cronică de familie indatabilă (putea fi făcut oricând în ultimii 30 de ani) şi extrem de... italienească. Destinele celor doi fraţi jucaţi cu ferocitate dezarmantă de Elio Germano şi Ricardo Scamarcio sunt zugrăvite în oglindă, fără tezisme, fără concluzii impuse, dar cu un fler şi o senzualitate care i-a făcut pe unii critici să se creadă în faţa unui Bertolucci din vremurile bune. Dar filmul lui Luchetti, deşi tragic, nu-i nici o clipă deprimant, iar regizorul are inteligenţa de a nu judeca nici alegerile comuniste ale fratelui mai mare, nici orientările fasciste ale fratelui mai mic. În fond, unul nu poate altceva, celălalt nu ştie altceva - iar cadrul şaizecist conferă întregului acel ton amestecat de regret şi de nostalgie pe care-l reuşesc din ce în ce mai puţine filme.
Finalul, care musteşte de o emoţie veritabilă şi deloc forţată, le va aduce aminte unora dintre voi de Truffaut. Iar altora de copilărie, pur şi simplu.