Călcînd, delicat dar decis, pe urmele pe drept aclamatului La meglio gioventu (nici nu-i de mirare - scenariştii sînt aceiaşi), filmul lui Daniele Luchetti reuşeşte, dintr-o singură... dublă (sic!) să confirme renaşterea cinema-ului italian, aflat de vreme bună într-un con de umbră (Nanni Moretti notwithstanding) şi să re-traseze istoria zbuciumată a peninsulei din ultimii 30 de ani, cu un amestec de fermitate nostalgică şi frenezie emoţionantă.
Probabil că aţi auzit despre performanţele remarcabile ale celor doi "fraţi", fascistul care nu ştie exact ce vrea (Elio Germano) şi comunistul care habar n-are ce pierde (Riccardo Scamarcio) - şi da, tot ceea ce aţi auzit e corect şi verificabil. Cele două performanţe, dimpreună cu aerul propriu şi indatabil de "cronică a unei maturizări anunţate" cară filmul în spinare, fără efort şi fără concesii, de la începutul zbuciumat şi pînă la finalul... în bătaia vîntului, care le va smulge o lacrimă chiar şi celor mai cinici dintre voi. Ceilalţi - nu vă sfiiţi, ar fi păcat.