Nimic nu-i nou sub soare (şi la figurat, şi la propriu) - şi totuşi, noua producţie Disney răsare şi străluce mai ceva ca astrul zilei, numai şi numai datorită unor calităţi simple şi limpezi: inspiraţie şi talent, la un nivel comparabil cu al mult-citatului (în raport cu filmul de faţă - şi pe bună dreptate) Ratatouille. Fără a intenţiona să pedalez pe respectiva comparaţie, mă mărginesc la a spune că, aici, turul de forţă e cu atât mai lăudabil, cu cât mediul ambiant e cel mai ingrat cu putinţă. Cel puţin, în Ratatouille aveam animăluţe şi bunătăţi culinare în decor retro romantic - da' de unde atâta romantism printr-o groapă de gunoaie cât planeta, sau în ambianţa aseptică a unei nave spaţiale?
Şi totuşi, viziunea plastică a lui Andrew Stanton (cu contribuţia scenografică esenţială a lui Ralph Eggleston) reuşeşte să convertească în poezie atât conţinutul, cât şi mijloacele. Panorama deşeurilor omniprezente e reconstituită grafic cu un realism pe cât de exact, pe atât de atent să evite naturalismul, în tonurile pastelate ale unei lumi crepusculare, dominate de ruginiuri calde şi tonuri aurii stinse, sub o lumină elegiacă, unde norii de praf devin discrete filtre de difuzie. Mai puţin expresivă - chiar deranjantă pe alocuri, din păcate - este decizia vizuală a interiorului navei, compusă într-o coloraţie zaharisită de acadele sintetice. E drept că tocmai asta se şi intenţiona, în ton cu atitudinea critică faţă de falsitatea sterilă a unei omeniri automatizate, reduse la sendentarism şi răsfăţ - dar ajungem din nou la perena problemă a descrierii sterilităţii cu mijloace fecunde, a plictiselii într-un mod captivant, a vulgarului în stil rafinat, a urâţeniei în cheie estetică, şi aşa mai departe... Pe cât de adecvată era concepţia regizorală şi grafică a secvenţelor terestre, pe atât de deranjant-redundantă rămâne cea a navei...
Esenţial, însă, este locul pe care-l ocupă cele două personaje principale în acest film - admirabil, la urma urmei. Se remarcă actul de curaj al autorilor care, deşi dispunea de posibilităţile nelimitate ale tehnicii C.G.I. actuale, au optat totuşi pentru discreţia unor roboţei aparent rigizi, cu fizionomie schematică şi mimică limitată la minimum - prin simpla mobilitate restrânsă a instrumentelor cu rol de "ochi". Cele două camere video ale lui Wall-E, precum şi perechea de pete albastre de pe "faţa" neagră a Evei, reuşesc să sugereze o bogăţie de expresii care ne duc cu gândul la un alt personaj din antologia animaţiei universale - omuleţul lui Gopo. Iar asemănarea nu e doar de ordin facial: trimiterea clară la arhetipurile Genezei biblice, precum şi rolul Florii în toată povestea (amintind inerent şi de Micul Prinţ) contribuie la crearea unei convergenţe dintre cele mai semnificative.
Deşi simplistă şi previzibilă (în pofida complicaţiilor pe alocuri chiar excesive, la nivelul sub-ploturilor din secvenţele spaţiale), povestea are o puritate tuşantă care o scoate din banalitate, conferindu-i un strat emoţional extrem de vibrant. Se urmăreşte permanent cu un zâmbet deloc convenţional, din care izbucnesc adesea hohote de râs sănătoase, mai ales la aluziile parodice (inevitabile, desigur, citatele din 2001, precum şi alte elemente de referenţialitate cinematografică - dar fără ca prin asta să-şi piardă ilaritatea), iar în final lasă spectatorul plin cu o stare "de bine" - la un nivel pe care filmele din ultima vreme reuşesc să-l atingă din ce în ce mai rar.
(August, 2008
Geneva, Bucureşti)