În căutarea umanităţii - WALL-E

La un an după investiţia ideologică numită Ratatouille (o extravagantă etalare a visului american, despre care am vorbit atunci cînd filmul a poposit pe ecranele noastre), tandemul Pixar - Disney aduce în cinematografe o animaţie deşteaptă şi sensibilă, basmul suprem despre starea şi visurile civilizaţiei occidentale contemporane. O poveste care, fără tuşe ostentative, ci într-o expresie caldă şi responsabilă (să nu îi uităm pe cei mici!), vorbeşte despre ecologie, despre alienarea care cuprinde treptat individul captivat de serviciile IT, vorbeşte despre cosmetizarea lumii prin publicitate şi despre umanitarism. În WALL-E roboţeii din prim-plan au însuşiri umane, iar oamenii, din cauza mediului iluzoriu în care trăiesc de generaţii întregi, au ajuns să fie un fel de mecanisme autiste, care vieţuiesc într-un spaţiu comun, dar în orizonturi paralele.

Ceea ce m-a impresionat în această producţie e că îşi construieşte discursul cu echilibru, cu îngăduinţă, cu dragoste, prin semănarea unor imagini care intră în dialog cu spectatorul - în prima parte a filmului - şi, în plus, prin poante cu declanşare la spectator în partea a doua a filmului, în care intervine şi factorul uman. Altfel spus, animaţia WALL-E nu toarnă pe gît precepte, precum o făcea sora sa mai mare, Ratatouille (leitmotivul oricine poate găti, subliniat verbal şi accentuat prin toate mijloacele posibile), ci expune o istorie ale cărei învăţăminte, sau ideologizări şi contra-ideologizări, rămîne să le articuleze spectatorul (doar dacă are chef).

Pe lîngă bogăţia semantică pe care filmul o etalează în raport cu lumea de azi, o altă sferă deosebită pe care o deschide WALL-E este cea omagială. Hello, Dolly! şi 2001: A Space Odyssey sînt proiectele cărora WALL-E le face complimente speciale. Primului prin latura muzicală care facilitează seducţia EVE-ei de către WALL-E. Celui de-al doilea în principal prin raportul Auto-HAL, computerele super-inteligente care monitorizează viaţa la bordul navelor din cele două filme, computere care posedă conştiinţă. Însă legături între cele două istorii, păstrînd proporţiile genurilor, pot fi făcute şi la nivelul transpunerii materiale a evenimentelor de pe ecran: ambele realizări sînt intens vizuale şi importante audiţii, adevărate valsuri cosmice (şi cu adevărat comice, în ceea ce îl priveşte pe WALL-E); apoi, chiar dacă scopul şi implicaţiile întreprinderilor diferă, fiecare film înfăţişează o călătorie spre originea şi sensul umanităţii. Există asemănări şi între roboţelul WALL-E şi celebrul extraterestru al lui Spielberg, iar în ceea ce priveşte conflictul om-maşină (computer) şi controlul omenirii de către maşini, WALL-E poate fi raportat la Matrix sau la Metropolis.

În jurul anului 2800, omenirea se refugiase în spaţiu de 700 de ani, într-o navă numită Axiom. Pămîntul fusese înghiţit de gunoaie într-o asemenea măsură încît viaţa devenise imposibilă. Doar WALL-E, o serie de roboţei-menajeră, mai rămăseseră pe Terra pentru a face ordine. Unul dintre aceşti roboţi este eroul filmului. E şturlubatic nevoie mare, aleargă după stropi de laser ca o pisică, se sperie şi intră în carapace ca o ţestoasă, are ghiozdănel în care, dintre resturi, adună lucrurile care-i stârnesc interesul. Are o casă a lui, unde are televizor şi video-player, se uită la benzi video cu musical-uri salvate dintre gunoaie; are şi un reportofon în piept, pe care înregistrează cântece pentru a le asculta în voie, pe teren. Se îndrăgosteşte iremediabil de EVE (Eva, după cum o va striga el), o sondă spaţială care din vreme în vreme era trimisă de pe nava Axiom în căutarea unor semne de viaţă pe suprafaţa terestră. Ea e foarte violentă dacă simte că ceva îi periclitează misiunea, însă ştie şi să râdă şi, treptat, învaţă ce înseamnă devotamentul şi dragostea. O dragoste suficient de puternică încît să resusciteze lumea.

Deschiderile intertextuale ale acestui film, sensibilitatea poveştii, bucuria de a asista - finalmente - la o lecţie, fără a simţi, însă, că povestea e predată, că cineva impune o anumită viziune (morala e uşor de savurat şi lesne de asimilat datorită umorului inteligent în care e îmbrăcată şi, mai ales, datorită faptului că aceasta nu e prezentată cu surle şi trîmbiţe pe ecran, ci decurge din peripeţiile pe care le vedem pe parcurs), atenţia cu care autorii au ales numele personajelor - bucuria de a observa cîte referinţe aduc aceste nume, pe de o parte, şi, la fel, de a constata cît de elegant au evitat orice (auto)subliniere a acestor referinţe şi relaţii -, cu alte cuvinte, grija realizatorilor faţă de poveste şi faţă de relatarea ei, consideraţia arătată spectatorilor, toate acestea mă fac să afirm că WALL-E este cea mai bună animaţie computerizată realizată pînă acum!