Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Metallica

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Instant classic! - MetallicA, Death Magnetic


septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Welcome Home

L-am aşteptat cu sufletul la gură tocmai fiindcă declaraţiile celor patru domni din formaţie anunţau o întoarcere la ceea ce MetallicA a statuat şi perfecţionat în primii zece ani de activitate - subgenul muzical thrash metal şi aranjamentele muzicale complexe în gen. Îmi spuneam că dacă e să fie construit în spiritul acelei epoci (o intenţie bine-venită după căutările destul de frustrante din ultimii cincisprezece ani), Death Magnetic ar putea suna anacronic, sau, în varianta optimistă, ar putea fi doar un semn al unei epoci revolute. Mai era şi varianta dureroasă, cea mai simplu de cuprins în cuvinte: indiferent cărei linii de concepţie muzicală i s-ar fi dedicat, albumul putea fi pur şi simplu prost. Odată ce l-am pornit cap-coadă a fost clar: MetallicA e în formă! Nu mi-aş fi dorit niciodată altceva de la ei. Death Magnetic se lansează vineri, 12 septembrie 2008.


Fight Fire With Fire

Ride the Lighting (1984) şi Master of Puppets (1986) au stabilit canoanele thrash metal-ului şi, implicit, au lărgit sfera de cuprindere a heavy metal-ului. ...and Justice for All (1988) a fost o confirmare a ceea ce deja devenise clar ca stil şi ca forţă pentru MetallicA. Însă confirmarea aceasta venea din disperarea unor tipi deveniţi maturi peste noapte, după accidentul în care a murit basistul Cliff Burton. A rezultat o muzică dură, care se ridică în primul rînd împotriva propriei conştienţe, a trupei, în relaţie cu istoria lor personală şi de grup. ...and Justice for All e un produs muzical închis în propria agresivitate, greu digerabil, e un album de compromis, în care au fost aplicate măsuri extreme (de exemplu, Hetfield şi Ulrich au decis în ultimul moment, în faza de post-procesare a discului, să coboare volumul basului pînă la a-i face insesizabilă prezenţa şi să ridice volumul tobelor, pentru a suplini cît de cît absenţa coardelor de registru grav - afirmîndu-şi, astfel, neîncrederea în noul basist al trupei, Jason Newsted). Însă LP-ul din 1988 are un merit major - a fost un act de exorcizare a cărui necesitate a fost vizibilă abia trei ani mai tîrziu, cînd Black Album avea să redeseneze înfăţişarea heavy metal-ului. Black Album (1991) e un disc de maturitate deplină, un disc lucrat cu atenţie, în care muzica rock dură primeşte un chip sensibil, armonios, în care ritmul prevalează improvizaţiilor rapide şi solo-urilor susţinute de chitară.


Trapped Under Ice

Cadrul stilistic vizibil pe Black Album a devenit traiectorie compoziţională definitorie pentru MetallicA următorilor zece ani. În acest sens, Load (1996) şi ReLoad (1997) sînt primele albume ale formaţiei care nu sparg bariere în genurile rock. Sînt albume care nici nu deschid, nici nu diversifică şi nici nu impun un nou curent în rockul contemporan. Nu schimbă decît prezenţa fizică a trupei. Atitudinea ei publică şi de scenă virează dinspre rebeliune înspre glam. Singura consecinţă - statutul de superstar, în care membrii trupei deja se instalaseră din punct de vedere artistic, capătă şi în exterior o reprezentare concretă. Chiar dacă din punct de vedere al melodicităţii şi ritmului cele două producţii surori sînt onorabile, ele nu au inventivitatea, prospeţimea sau puterea pe care le eliberase pînă în acea clipă fiecare produs semnat MetallicA. Odată ajunşi faţă în faţă cu monstrul căruia puţine trupe de legendă din cultura populară contemporană i-au rezistat, succesul comercial, şi membrii MetallicA păreau că vor claca (la fel cum, odinioară, o făcuseră Beatles, Pink Floyd ori Genesis). Colacul de salvare l-a adus tot Bob Rock, cel care fusese creierul din spatele avîntului comercial cunoscut de MetallicA de la Black Album încoace: a produs un nou act de exorcizare, St. Anger (2003). Un album bizar, ca un exerciţiu psihologic de auto-epuizare psihică. Odată ajunşi la zero, puteau să o ia de la capăt. Evident, fără Bob Rock, la fel cum după treapta numită ...and Justice for All s-au despărţit de Flemming Rasmussen.


Hit the Lights

Death Magnetic are tot ceea ce MetallicA promisese din timp: aranjament muzical complex, riffuri, solo-uri. Are forţă şi, mai ales, are o vigoare neaşteptată. E rezultatul unui efort comun, fiecare dintre cei patru membri ai trupei regăsindu-se în creditele fiecărei piese. Şi e rezultatul ştiinţei lui Rick Rubin - producător al formaţiilor Red Hot Chili Peppers, U2, Green Day, care a colaborat şi cu Slayer, Beastie Boys ori Johnny Cash - de a motiva şi de a pune în valoare MetallicA. Rick Rubin a creat cadrul în care Hammett, Hetfield, Trujillo şi Ulrich să se simtă liberi, nu i-a presat, le-a redat bucuria de a se juca muzical (foarte vizibilă!), fiind mai mult un mentor în realizarea acestui album: venea din cînd în cînd, asculta bucăţile compuse şi le spunea ce sună bine, ce e prost - şi trebuie abandonat, sau ce mai trebuie lucrat pentru a fi un material bun. Au înregistrat discul abia cînd fiecare piesă era deja structurată în totalitate.

Death Magnetic nu e o întoarcere la metalul anilor '80, albumul nu sună deloc datat, învechit. În ceea ce priveşte MetallicA, mai ales atunci cînd lucrează în thrash, nu ai cum să nu faci paralele cu sau trimiteri la anii '80, însă ceea cea au pus ei la cale pe acest ultim LP nu e o revizitare a unor locuri celebre, ci o aducere a thrash metal-ului la zi! Death Magnetic e o nouă piatră de hotar pentru metalul contemporan: aşa trebuie să sune rockul dur al anilor 2000!

Death Magnetic are peste şaptezeci de minute şi nu numai că nu plictiseşte o clipă, dar te obligă să îl asculţi şi reasculţi. Death Magnetic pătrunde şi convinge din start, e un instant classic cert, iar din punct de vedere valoric, trebuie să stea lîngă Ride The Lighting, Master of Puppets şi Black Album. Tot Death Magnetic oferă şi motivul pentru care era necesar un turneu precum cel din vara tocmai încheiată - No Sun Summer Tour - care a poposit şi în Bucureşti pe 23 iulie 2008 - acela de a împrospăta memoria celor care au fost cuceriţi de prima epocă MetallicA şi de a pregăti, astfel, terenul pentru noul material.

Death Magnetic are toate elementele definitorii pentru thrash metal, însă ceea ce face diferenţa faţă de vechile abordări de gen ale trupei este studiul. Puterea albumului nu stă atît în inventivitate (tot ce era de inventat în domeniu deja au inventat ei în anii '80), ci în ştiinţa de a îmbina teme muzicale şi experimentări instrumentale încît din punct de vedere conceptual piesa şi, finalmente, albumul, să fie bine legate. Death Magnetic e şi un album rapid şi un album acid, în clocot (prin acestea acoperă genul muzical), dar actual şi impresionant devine prin construcţie, prin arhitectură. Şapte piese cu o durată de şapte pînă la zece minute, încă trei piese de peste cinci minute, ruperi de ritm atît de dese încît stai cu sufletul la gură neîncetat, legături perfecte între fragmente încît nimic nu pare forţat, dialoguri chitaristice între Hetfield şi Hammett, care se termină cu solo-urile explozive şi diverse ale celui din urmă (în care şcoala Satriani se vede), un Ulrich precis, controlat, şi un bas prezent, prin care Trujillo leagă MetallicA actuală de epoca Burton. Vocea lui Hetfield e reinventată piesă după piesă, atît ca tonalitate, ca modulaţie, cît şi ca stil interpretativ, ca melodicitate. Death Magnetic e atît de cuprinzător, atît de bogat încît poate fi interpretat cap-coadă în concerte fără teama că ar crea sincope în implicarea spectatorilor. Thrash metal infuzat cu rap şi funk metal, intersectări cu progressive metal, un album împlinit, Death Magnetic arată ca un Master of Puppets realizat cu inteligenţa şi răbdarea lui Black Album. Un dozaj perfect, care se impune de la sine!

Notă: Diseară veţi putea citi o prezentare a albumului, piesă cu piesă.



 Toate articolele despre Metallica


1 comentariu

  • rondo
    saureign [membru], 11.09.2008, 15:45

    "...And Justice For All" este capodopera metal-ului si cel mai bun produs Metallica. Era vremea in care se nastea progressive-metal, iar Metallica a pus umarul bine de tot.
    Ma tem insa ca vremurile acelea sunt apuse. Da, "Death Magnetic" e o intoarcere la terenul solid al sonoritatilor binestiute, aduce noutati pe ici, pe colea, stilistic. E un bun album comercial, "de masina", in care se predau lectii. Insa nu aduce nimic nou dpdv conceptual. Au incercat ei ceva pe "St. Anger" (un produs subevaluat), insa lumea astepta altceva. Si a venit ceea ce stiam cu totii ca Metallica poate sa faca.
    Insa varful de conceptie al Metallica a fost, si - daca e sa ne luam dupa calitatea, stilul si concretetea compozitiilor - nu se mai intoarce.
    Sper sa n-am dreptate.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Metalozaurii - Death Magnetic, Răzvan Brăileanu
 Videoclip Metallica: The Day that Never Comes / Apus de soare..., Alin Ludu Dumbravă
 Death Magnetic, One by One, Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer