Metalozaurii - Death Magnetic

Am ascultat Metallica pentru prima oară pe la 15 ani şi am fost marcat de claritatea sunetului, de îmbinarea inteligentă a melodiei şi a agresivităţii sonore controlate. Era celebrul album Metallica (1991, cunoscut şi ca The Black Album, din cauza coperţii negre a discului), care a marcat generaţia mea. Am luat apoi discografia din urmă a trupei şi am înţeles evoluţia sa pas cu pas, de la speed & thrash-ul furios de pe Kill'Em All (1983), la ideile melodice gravate pe structura metalică din Ride the Lightning (1984), ajungînd la capodopera Master of Puppets (1986) şi, în fine, gustînd din plin artificiile de virtuozitate de pe ...And Justice for All (1988).

După 1991 a venit o pauză de 5 ani în care trupa nu a mai scos nimic nou. Au urmat Load (1996) şi ReLoad (1997), care, deşi aproape că au şters pe jos cu ideea de Metallica din capul meu, mi-au plăcut în mare parte. În plus, trupa devenise deja imaginea mediatică a rockului greu, astfel încît îi puteai vedea la MTV şi asculta la radio aproape în fiecare zi, ceea ce atunci m-a bucurat nespus. Nu ştiam însă că celebritatea cere un preţ, pe care Metallica a ales să-l plătească prin sacrificarea încrederii fanilor.

După alţi 6 ani de pauză discografică, de schimbări de componenţă şi de terapie de grup (o idee care ar trebui interzisă în cazul trupelor de rock!), Metallica se prezenta cu St. Anger (2003), albumul care i-a nedumerit cel mai mult pe cei care aşteptau o nouă producţie cu sufletul la gură. Un sunet crud, mult zgomot, pasaje de neascultat, aproape nici o legătură cu Metallica pe care o ştiam. Prin tactici de marketing şi printr-o expunere mediatică de amploare, Metallica a reuşit să iasă în profit din acest album, ba chiar să cîştige o nouă hoardă de fani. Deja obişnuiţi cu ritmul de "un album la cincinal", aproape că am uitat de existenţa trupei, pînă cînd am fost iar bombardaţi în mass-media (mai ales în cea online) cu ştiri despre noul album, Death Magnetic (2008). Nu mi-am făcut mari speranţe, ca să nu mă dezamăgească. În mare parte, am avut dreptate.

Părţile bune ale acestui album se rezumă, în urechea mea, la cîteva pasaje instrumentale şi vocale inspirate şi la prestaţia impecabilă a basistului Robert Trujillo.

Acum, că am cam epuizat părţile bune, să trecem la critică.

Principalul bolovan legat de gîtul acestui album este sunetul. Industria înregistrărilor muzicale funcţionează cam aşa: trupa compune piesele, apoi le înregistrează în studio, după care producătorul (care se presupune că are o mare experienţă, o ureche foarte fină şi un spirit dezvoltat al pieţei de profil) vine şi spune: "Aici chitara trebuie să sune mai gros, acolo toba ar fi bine să se audă mai tare etc.", lucruri care se fac din butoanele mixerului şi din tastele calculatorului. Deşi e un pas înainte faţă de mult hulitul St. Anger, producţia de pe Death Magnetic lasă de dorit şi a fost criticată de fani. Producătorul Rick Rubin, unul dintre marile nume ale branşei, a lucrat cu o mulţime de trupe (AC/DC, Red Hot Chili Peppers, Slayer), cărora le-a "scos" un sound perfect, numai că, atunci cînd vine vorba de Metallica, se pare că ideea lui de atmosferă sonoră merge spre cît mai puţină prelucrare a sunetului înregistrat în studio. Lucru care a îndepărtat muzica Metallica de fanii care au susţinut trupa de la începuturi şi care, spre deosebire de noua generaţie de rockeri, nu gustă o tobă care sună ca o oală spartă şi o chitară "ameţită" cu tot felul de efecte sonore, ci preferă un produs şlefuit pînă la cel mai mic detaliu.

Apoi, deranjează cumva obsesia trupei de a se întoarce la rădăcini şi a cînta în forţă, ca pe vremuri, deşi se vede clar că iureşul sonor care i-a făcut celebri nu prea îi mai reprezintă. Ceea ce în anii '80 era entuziasm adolescentin şi adrenalină pură s-a transformat într-un simplist "Să dăm cît mai tare în instrumente, ca să sune cît mai greu!". Vremurile s-au schimbat, s-au schimbat şi rockerii, şi recursul la trecut poate avea efecte perverse. Cel mai des întîlnit este acela că, voit sau nu, unele piese ajung să fie nişte caricaturi ale pilonilor pe care s-a construit cariera trupei.

Să luăm, spre exemplu, piesa The Day that Never Comes, aleasă de trupă pentru promovarea albumului printr-un videoclip (regizat de danezul Thomas Vinterberg, colegul de Dogmă a lui Lars von Trier, dar asta e altă poveste...). Melodia e o pastişă după hitul One (1988), similarităţile mergînd pe toate fronturile: structură (început calm, refren în forţă, final furios), instrumentaţie (riffurile de final de la One se găsesc la mijlocul noii piese), versuri (ambele melodii sunt despre război). Apoi, Suicide & Redemption, prima piesă pur instrumentală Metallica din ultimii 20 de ani, se vrea un nou Orion (1986), dar nu reuşeşte să fie decît o plicticoasă expunere de pasaje banale. La ce bun să faci un mamut instrumental de aproape 10 minute, dacă nu poţi arăta nici cea mai mică urmă de virtuozitate? Fiindcă partitura în aparenţă alambicată a lui Kirk Hammett (unul dintre cei mai supraapreciaţi chitarişti din istorie) îl face să zîmbească pînă şi pe un puştan care s-a apucat de chitară de cîteva luni. Multă lume a reclamat lipsa solourilor pe precedentul album, St. Anger, dar puţini sunt cei mulţumiţi de reapariţia lor.

Lungimea pieselor este o altă mare problemă a albumului, marea majoritate a melodiilor avînd peste 6 minute. Cea mai scurtă, My Apocalypse, are peste 5 minute şi pare cea mai aproape de spiritul cu care a plecat Metallica la drum şi care a marcat cariera trupei pînă cînd aceasta a fost influenţată de succesul financiar. My Apocalypse, care închide albumul, este o gură de aer proaspăt, singura piesă în care Metallica dezgroapă furia sinceră a primelor albume fără teama de a se murdări pe hainele de firmă de acum. Lungimea exagerată a celorlalte piese lasă impresia că Metallica a ajuns la capătul puterilor creative şi că trage de timp ca o echipă de old boys.

Discutînd cu un amic despre Death Magnetic, mi s-a spus: "Ce vrei, moşule, ăştia sunt Metallica în 2008, alţii n-ai de unde să iei!". Total greşit: sunt zeci de trupe tinere care duc mai departe spiritul Metallica şi care au trecut de stadiul de epigoni. Apoi, sunt colegii de generaţie ai trupei - Megadeth, Testament şi alţii -, care au preferat să-şi conserve stilul, fără a se închide în el, şi care au reuşit să împace vechea gardă a metaliştilor old school cu puştanii rebeli, chiar dacă media şi publicul larg nu i-a tratat cu respectul cuvenit. Îi prefer oricînd pe aceştia din urmă.


Metallica, Death Magnetic
Warner Bros., 2008
Distribuit în România de Universal Music.