Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia 2008

Bătrîna doamnă a festivalurilor, între patriotism şi star system - Festivalul de film de la Veneţia, 2008


Observator Cultural, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ediţia a 65-a a celui mai vechi festival de film din lume, Expoziţia Internaţională de Artă Cinematografică de la Veneţia (27 august-6 septembrie 2008), a debutat cu un scandal. Popularul săptămînal german Der Spiegel a pus la zid Mostra, acuzînd-o de patriotism exagerat.

În secţiunile principale ale festivalului au fost incluse, anul acesta, unsprezece filme italiene, dintre care patru se numără printre cele douăzeci şi unu de lungmetraje din competiţie, conform Der Spiegel. O asemenea alegere "pare hazardată, ţinînd cont de faptul că, în ultimii ani, aproape toate filmele italiene au fost un fiasco la Veneţia şi nici nu s-au impus pînă acum ca filme-cult", se scrie în articolul acuzator. De asemenea, festivalul mai e criticat de publicaţia din Hamburg pentru marele eveniment pe care i-l dedică cineastului-cîntăreţ Adriano Celentano, al cărui film din programul de la Lido, Yuppi Du, nu e nici măcar nou, datînd tocmai din 1975. Patriotism pe toată linia, aşadar.

Reprezentanţii Mostrei au răspuns cu cifre: în secţiunile oficiale sînt, ca şi anul trecut, opt, şi nu unsprezece filme italiene - patru în competiţie, trei în "Orizzonti" şi unul în afara concursului; celelalte trei titluri sînt de fapt copii restaurate ale unor filme clasice. Iar, dacă patru producţii locale în competiţie e prea mult, ce se poate spune despre cele cinci filme americane din concurs?

Şi ministrul italian al Culturii, Sandro Bondi, s-a simţit nevoit să dea o replică, declarîndu-se uluit de criticile din Der Spiegel. Mostra şi directorul ei, Marco Müller, "au dovedit, în particular în ultimii ani, o absolută independenţă şi autonomie în alegerile artistice", a declarat Bondi. Ministrul a reamintit de recentele succese de la Cannes (unde ambele filme italiene din competiţie - Gomorra de Matteo Garrone şi Il divo de Paolo Sorrentino - au fost premiate) şi nu numai, care ar demonstra că "restul lumii iubeşte Italia şi cinematografia sa".

Totuşi, judecînd după primele trei lungmetraje semnate de regizori italieni incluse în competiţie la Veneţia, vremurile de aur ale cinematografiei lui Antonioni, Fellini şi Visconti sînt încă departe. Un film nu doar nereuşit, ci şi imoral (luînd în considerare opţiunile etice ale autorului său) este Un giorno perfetto de Ferzan Özpetek. Ecranizarea bestsellerului Melaniei Mazzucco (tradus şi la noi) pare, timp de o oră şi jumătate, o melodramă călîie, cu pretenţii de frescă socială, însă regizorul turco-italian ne serveşte un final-şoc, care nu e justificat dramaturgic şi pe care nici măcar nu şi-l asumă pînă la capăt, lăsînd actul teribil în afara cadrului. Filmul veteranului Pupi Avati, Il papà di Giovanna, lansat în Italia simultan cu romanul omonim (semnat chiar de cineast), este o dramă mai onestă şi mai agreabilă despre relaţia dintre un tată iubitor (Silvio Orlando, extraordinar) şi fiica sa, cu grave probleme psihice. Regizorul a plasat povestea în Bologna (oraşul său natal) din epoca lui Mussolini şi de după război, privindu-şi cu multă afecţiune şi înţelegere personajele; deşi ultima parte (în care Istoria îşi spune cuvîntul) este prea schematică, spectatorii nu pleacă dezamăgiţi de la acest film. Al treilea titlu "local" din competiţie, BirdWatchers al cineastului chiliano-italian Marco Bechis, impresionează mai ales prin exotismul obiceiurilor personajelor (o comunitate de indios din Brazilia), însă nu are ritmul şi forţa necesare pentru a captiva şi a stărui în memoria publicului.


Un foc de paie

Chiar dacă în 2008 numărul starurilor hollywoodiene prezente în lagună este mult mai mic decît la ediţiile precedente, cel puţin fanele sexoşilor actori George Clooney şi Brad Pitt nu au fost dezamăgite. Cei doi au defilat pe covorul roşu din faţa Palatului Cinematografului alături de fraţii Coen şi de actriţele Frances McDormand (soţia lui Joel Coen) şi Tilda Swinton. Motivul: Burn after Reading, cea mai recentă creaţie a numiţilor regizori, scenarişti, producători şi monteuri, avîndu-i în distribuţie pe cei patru actori amintiţi, a deschis - în afara concursului - festivalul veneţian. După un film multioscarizat (No Country for Old Men), membrii Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe Cinematografice pot sta liniştiţi: fraţii Coen nu le mai pun probleme anul acesta. O comedie-thriller complet dementă, despre CIA, fitness, operaţii estetice, relaţii on-line şi, desigur, crime, Burn after Reading pare mai degrabă o joacă de copii mari (includ aici şi autorii, şi actorii) decît un film care să aibă ceva de spus sau măcar oarece logică. În rest, Pitt se prosteşte cum n-a mai făcut-o pînă acum, iar Clooney e mai pervers şi paranoic ca niciodată, dar rezultatul va rămîne în filmografia fraţilor Coen doar ca o bizarerie în familie.

Şi fanii lui Charlize Theron au fost satisfăcuţi de Mostra 65. Unul dintre aceştia, un jurnalist brazilian, a profitat de conferinţa de presă a filmului The Burning Plain (debutul în lungmetraj al lui Guillermo Arriaga, ex-scenaristul lui Alejandro González Iñárritu), pentru a o cere în căsătorie pe actriţa originară din Africa de Sud. Protagonista din filmul lui Arriaga a refuzat diplomatic.


Un nou Leu asiatic?

Ne aflam la mijlocul festivalului şi, fără îndoială, marea întrebare a tuturor a fost: la cine va ajunge al 65-lea Leu de Aur? În ultimii trei ani, trofeul a fost confiscat de regizorii asiatici: taiwanezul Ang Lee l-a cîştigat chiar de două ori, cu hollywoodianul Brokeback Mountain (2005) şi cu Lust, Caution (2007), iar chinezului Jia Zhang-ke (prezent acum cu un scurtmetraj, Cry Me a River, în afara concursului) i-a revenit onorarea de a-l înălţa triumfător în 2006, pentru Still Life. Anul acesta, nu cred că ar fi mirat pe nimeni dacă Leul ar fi fost primit de un cineast japonez. Pînă acum, conform publicaţiei zilnice a festivalului, printre filmele din competiţie cel mai bine primite atît de critici, cît şi de public, se numără Achilles and the Tortoise, cea mai recentă creaţie a lui Takeshi Kitano, şi Ponyo on the Cliff by the Sea, noua animaţie senzaţională a lui Hayao Miyazaki. Un alt maestru al animaţiei nipone, Mamoru Oshii, nu intrase încă în concurs.

Primul titlu amintit a fost şi preferatul meu de pînă la acel moment. Este vorba de capitolul final din trilogia "sinuciderii artistice" a cineastului japonez, din care mai fac parte Takeshis' (2005) şi Glory to the Filmmaker! (2007). Deşi protagonistul e acum pictor, şi nu cineast, viziunea autorului nu şi-a pierdut (auto)ironia: Kitano însuşi îl interpretează pe artist la maturitate, iar picturile de film ale acestuia au fost realizate chiar de regizor, după accidentul de motocicletă care i-a schimbat viaţa. Celebra aporie a lui Zenon, la care face trimitere titlul, îşi găseşte explicaţia în finalul filmului: pentru protagonist, Ahile (arta) ajunge din urmă - şi se identifică cu - broasca ţestoasă (viaţa), traseul existenţial al lui Machisu fiind ridicat la rangul de obiect artistic. Un film-portret paradoxal, cu puternice accente absurde, dar şi o critică a artei (post)moderne, Achilles and the Tortoise te captivează şi, după ce te face să rîzi în hohote, te lasă să meditezi cu amărăciune la idealurile intangibile pe care le avem cu toţii.

La Veneţia a mai putut fi văzut noul film realizat de unul dintre cei mai importanţi autori ai cinematografiei contemporane: iranianul Abbas Kiarostami. El a şi primit un premiu special din mîinile japonezului Kitano. Iranianul a comentat hîtru: "Încă de la debut, Takeshi Kitano a făcut cu o mînă filme violente şi cu cealaltă mînă filme poetice. Eram curios cu ce mînă îmi va da premiul". Mostră de cinema experimental şi autosuficient, Shirin al lui Kiarostami porneşte de la un poem mitic persan de secol XII, care a fost adaptat şi montat de Kiarostami. Însă spectatorii nu văd pe ecran ce se întîmplă pe scenă, doar aud vocile actorilor, muzica şi efectele sonore ale spectacolului şi observă reacţiile pe care le produce montarea asupra celor 114 actriţe iraniene (plus franţuzoaica Juliette Binoche) aflate în public. Deopotrivă analiză a limbajului nonverbal şi eseu despre feminitate, Shirin se poate dovedi o experienţă cathartică.

Această corespondenţă nu ar fi fost posibilă fără ospitalitatea Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia.



 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia 2008


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Fulger


Alte articole

 Veneţia lui Celentano - Festivalul de film Veneţia, 2008, Mihai Chirilov
 Scrisoare Iuliei din Veneţia - Festivalul de film de la Veneţia, 2008, Alex. Leo Şerban
 Diplomaţie şi politică: premiile Mostrei veneţiene 2008, Mihai Fulger
 Festivalul de film de la Veneţia 65. Mostra Internazionale d'Arte Cinematografica, Dana Enulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer