Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia 2008

Festivalul de film de la Veneţia 65. Mostra Internazionale d'Arte Cinematografica


Observator Cultural, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Secţiuni paralele: Venice Days

Zilele autorilor / Venice Days este una din secţiunile paralele, independente, ale Festivalului de Film de la Veneţia, creată în 2004, după modelul Quinzaine des Réalisateurs de la Cannes. Anul acesta, la Lido, a avut loc cea de a cincea ediţie, care s-a desfăşurat în perioada 28 august - 6 septembrie 2008. Au fost prezentate 11 filme, aproape toate în premieră mondială. Nu este vorba despre un adevărat concurs, deoarece intenţia e aceea de a prezenta filme în afara competiţiei, dar un mic premiu final există: Label Europa Cinema. A cîştigat filmul Machan de Uberto Pasolini, care va fi distribuit în peste 1700 de săli din Europa. Uberto Pasolini (nici o legătură cu Pier Paolo, dar este nepotul lui Luchino Visconti) este un italian care trăieşte la Londra, regizor debutant, dar cunoscut producător (Palookaville şi Full Monty). Machan e o comedie dulce-amară, filmată în Sri Lanka, Germania şi Italia, despre un grup de adorabili disperaţi, care aspiră să emigreze în Occident şi care inventează o improbabilă, improvizată echipă naţională de handbal masculin la Colombo, în Sri Lanka, pentru a putea participa la un turneu în Germania. Un mare succes de public la Veneţia (10 minute de aplauze), o poveste adevărată, care evocă o realitate dramatică: emigraţia ca necesitate.

Al doilea film italian prezentat în secţiunea Venice Days este un titlu "no budget" (a costat 1000 de euro), filmat în cinci zile pe plaja gay de la Ostia (Roma): Un altro pianeta de Stefano Tummolini (colaborator al lui Ferzan Ozpetek), care a cîştigat premiul Queer Lion Award (la care au participat filmele cu temă homosexuală). Protagonistul peliculei, Antonio Merone, un actor cu o vitalitate debordantă, este una dintre cele mai plăcute surprize de anul acesta de la Lido: sînt sigură că vom mai auzi de el.

Am mai văzut Broken Lines al englezoaicei Sallie Aprahamian, cunoscută regizoare de teatru, o banală poveste de dragoste la Londra, film inutil, cu un final jenant şi cu un singur merit: Paul Bettany într-un rol intens. Dar, din păcate, Bettany nu este protagonistul filmului... Bun, în schimb, Una semana solos al regizoarei argentiniene Celina Murga, cîştigătoare a unui concurs internaţional în urma căruia a fost aleasă pentru un workshop de un an cu Martin Scorsese; o parodie a renaşterii burgheze din Argentina despre un grup de copii închişi într-un hotel de lux, fără nici un control din partea părinţilor. În stil tarkovskian pur, ne-a plăcut şi The Visitor, prima operă a tînărului finlandez Jukka-Pekka Valkeapaa, film lent, dar care păşeşte cu paşi siguri pe urmele unui băiat mut (fantasticul Vitali Bobrov) care priveşte lumea dintr-un unghi îndepărtat, şi care nu reuşeşte să se adapteze unui mediu ostil. Foarte bun în acest film actorul ceh Pavel Liska, protagonist şi în filmul A Country Teacher de Bohdan Slama, un film clasic, emoţionant, cu un grup de actori excelenţi, despre un profesor homosexual care fuge de la Praga la ţară, pentru a scăpa de prejudecăţi şi pentru a-şi căuta cu îndîrjire dreptul de a fi fericit. Dar noi, cei cinci români de la Lido (sîngele apă nu se face...), am apreciat cel mai mult în această secţiune filmul de debut al lui Adrian Sitaru, Pescuit sportiv (titlu internaţional Hooked), care a avut cronici bune în toate ziarele din Italia, ce au scris: "E ca şi cum ai vedea Rohmer la Bucureşti, o operă primă demnă de tradiţia teatrului absurdului al lui Eugen Ionescu". Un profesor de matematică în plină criză existenţială (Adrian Titieni) şi amanta lui (Ioana Flora) decid să petreacă o zi liniştită pe malul lacului. Dar planurile lor sînt date peste cap de întîlnirea cu o prostituată (excelentă Maria Dinulescu!), peste care dau cu maşina şi pe care o duc apoi la un picnic în care echilibrul, deja instabil al cuplului, începe să se clatine serios. Un film inteligent, subiectiv, destabilizant, misterios, cu un montaj bine studiat, care contrazice, precizează şi rectifică intuiţia spectatorului, un film în care fiecare vede ce vrea să vadă, şi care te lasă cu un sentiment de angoasă profundă, ca şi cum ai fi asistat la un eveniment imponderabil.

La Settimana Internazionale della Critica

"La Settimana della Critica" este o secţiune independentă, găzduită de 23 de ani de Mostra de la Veneţia (cel mai vechi festival de film din lume). În perioada 28 august-5 septembrie 2008, au fost proiectate şapte opere prime, toate în premieră mondială, care au participat şi la concursul Leone del Futuro, care încoronează la Lido cel mai bun film de debut. Leul Viitorului a fost cîştigat de un debutant matur, italianul Gianni Di Gregorio, 59 de ani, scenaristul lui Matteo Garrone (a scris Gomorra, premiat la Cannes 2008), cu un film irezistibil, Pranzo di Ferragosto, despre un bărbat lăsat singur la Roma în toiul verii cu patru bătrîne doamne demne de Îmblînzirea scorpiei, care nu vor să plece în concediu cu familiile lor. Protagoniste: patru femei fascinante, cu o vîrstă între 85 şi 93 de ani, neprofesioniste, pline de riduri, cu mîini pătate de vîrstă şi ochi trişti, care se iau la bătaie cu viaţa, capricioase, egoiste, care se ceartă pe televizor şi pe ventilator, uită să-şi ia medicamentele şi mănîncă pe ascuns noaptea. Să ridice mîna cine nu are acasă o mamă, o soacră sau o mătuşă Tamara corespunzătoare! Filmul, very italian, este autobiografic: Di Gregorio are o super-mamă de 90 de ani, văduvă autoritară, pe care o îngrijeşte de zece ani, motiv pentru care l-au părăsit şi soţia şi fiii, lăsîndu-l singur, să-şi măsoare bătrîneţea şi singurătatea alături de vitalitatea bătrînei doamne. Toate replicile sînt improvizate în această peliculă care a costat 50 de mii de euro, filmată în cinci săptămîni în casa regizorului din cartierul Trastevere de la Roma. Un film-surpriză la această ediţie a Mostrei, lipsită de capodopere, un film poetic, emoţionant, haios, dar în acelaşi timp foarte trist. Iar Di Gregorio, care este şi protagonistul filmului, creează un personaj memorabil: melancolic, dar tandru, bun, răbdător şi disperat, lipsit de viitor, de dorinţă şi de speranţă. Filmul riscă să devină succesul anului în Italia.

Premiul secţiunii Săptămîna criticii i-a revenit filmului franţuzesc L'Apprenti de Samuel Collardey, născut în 1975, asistent al lui Philippe Garrel. Este povestea unui băiat de 15 ani care învaţă la un liceu agrar în estul Franţei şi care îşi petrece vara la o fermă, unde instaurează un raport tată-fiu cu bătrînul proprietar. O ocazie pentru a se confrunta cu problemele adolescenţei, cu greutăţile vieţii de la ţară, cu munca grea de la fermă şi cu problemele familiei de origine. Actorii sînt neprofesionişti, iar scenariul se bazează pe experienţa de viaţă a interpreţilor.

Dar filmul cel mai aplaudat şi iubit de public a fost malaezianul Sell Out! de Yeo Joonhan, un musical off-off-off Broadway, la care am rîs toţi în hohote încă de la început, despre un tînăr inginer idealist şi despre o jurnalistă care inventează un reality show patetic, care transmite în direct moartea bolnavilor terminali. De protagonistul filmului, Peter Davis, s-au îndrăgostit toate fetele de la Lido, care, anul acesta, au dus lipsa marilor vedete. Ne-au mai plăcut Lunch al regizoarei norvegiene Eva Sorhaug, despre un grup de persoane inadaptate care îşi plimbă singurătatea pe străzile unui cartier din Oslo, un film care seamănă mult cu Magnolia, şi Kabuli Kid al afganului Barmak Akram, despre un şofer de taxi din Kabul care găseşte în maşină un nou-născut (vă amintiţi Tsotsi?) pe care încearcă să-l plaseze, fără succes, acasă la nevastă, la poliţie, la orfelinat şi la o organizaţie franceză. Am pus, în schimb, pe lista neagră a criticilor înfuriaţi filmul turcesc Two Lines al regizorului Selim Evci, probabil cel mai prost de la Mostra. Nu vi-l povestesc, că nu trebuie să-l vedeţi...

Italia versus restul lumii

În toate secţiunile Mostrei au fost prezentate 20 de filme italiene: opere prime, documentare, filme noi aşteptate cu trepidaţie, filme vechi restaurate. Opere ale unor autori-legendă, ca Mario Monicelli sau Ermanno Olmi (Leul de Aur pentru întreaga carieră), Yuppi Du al lui Adriano Celentano, realizat acum 30 de ani, dar rămas fără distribuţie, un mare mister italian, filmele muzicale ale lui Domenico Modugno, cel de-al treilea film al lui Pasolini, La Rabbia, restaurat. După entuziasmul post-Cannes, unde Gomorra şi Il Divo au triumfat, noi toţi speram să vedem filme italiene de calitate, dar... n-a fost să fie. În competiţie, italienii au fost patru: Marco Bechis, cu Birdwatchers, despre populaţia Indios din Mato Grosso, în Brazilia, legendarul autor independent Pappi Corsicato, care ne-a dezamăgit profund cu Il seme della discordia, Pupi Avati, cu Il papà di Giovanna (Cupa Volpi pentru cel mai bun actor: Silvio Orlando, un Dustin Hoffman italian), Ferzan Ozpetek, cu Un giorno perfetto, despre gelozia asasină a unui soţ despărţit. Nu, aceste filme nu pot fi comparate cu cele două premiate la Cannes, realizate de Matteo Garrone şi Paolo Sorrentino. După părerea multor critici, unul dintre cele mai bune filme italiene a fost cel prezentat în secţiunea Orizzonti, Il primo giorno d'inverno, opera primă a lui Mirko Locatelli, născut la Milano în 1974. Despre un adolescent izolat şi inadaptat, un borderline care nu reuşeşte să intre în contact cu restul lumii, care observă, încearcă să imite, dar de la distanţă. Un film dur şi pur, bine filmat şi bine jucat, care mi-a adus aminte de Rosetta fraţilor Dardenne, un film ale cărui imagini şi atmosferă continuă să te obsedeze mult timp după ce ai ieşit din sală.

Tot în secţiunea Orizonturi a fost prezentat un alt film italian care a avut un mare succes la public: PA-RA-DA de Marco Pontecorvo, cu Jalil Lespert, povestea adevărată a clovnului franco-algerian Miloud Oukili, care soseşte în România în 1992, la vîrsta de 21 de ani, şi care intră în contact cu realitatea dramatică a copiilor abandonaţi ce trăiesc în Gara de Nord de la Bucureşti. Îi învaţă ce înseamnă respectul pentru viaţa lor şi pentru cei din jur şi creează o companie de circ, PARADA, cu care organizează spectacole la Bucureşti, în alte oraşe din România şi în străinătate. Filmul, co-produs de Cristian Comeagă (Domino Film), este un mesaj de prietenie, solidaritate şi speranţă. Pentru a realiza acest film emoţionant (singurul la care am plîns la Veneţia), Marco Pontecorvo a citit articole şi cărţi, a intrat în contact cu Miloud, s-au întîlnit, s-au împrietenit şi s-au dus împreună la Bucureşti, unde au filmat timp de nouă săptămîni.

Mickey Rourke, the Lion King

În concluzie, fără să ne ascundem după deget, Veneţia 65 a fost cea mai slabă ediţie din ultimii ani. Am văzut 45 de filme în zece zile, dar numai şase-şapte mi-au plăcut cu adevărat (printre care Below Sea Level, al italianului Gianfranco Rosi, care a cîştigat premiul pentru cel mai bun documentar). Puţine vedete faţă de anii trecuţi (Brad Pitt, George Clooney, fraţii Coen, Tilda Swinton, Frances McDormand, Natalie Portman, Anne Hathaway, Charlize Theron, Kathryn Bigelow, Jonathan Demme, Mickey Rourke), mai puţini jurnalişti acreditaţi, public redus şi dezamăgit, preţuri inabordabile, nici un episod demn de a fi povestit, palmares cu care nimeni nu este de acord, nici critica, nici publicul. Juraţii s-au certat între ei, iar tensiunea a ajuns la apogeu după declaraţia lui John Landis: "Am fost cel mai bun juriu posibil, cu excepţia lui Johnnie To...".

Se mai spune că Kathryn Bigelow a fost furioasă pentru că nu a fost premiată pentru excelentul ei film The Hurt Locker (mult mai bun decît Leul de Aur, The Wrestler al lui Darren Aronofsky). La fel de dezamăgit a plecat de la Lido italianul Marco Bechis, care, probabil, ar fi meritat ceva pentru Birdwatchers, şi care a declarat: "Premiul nostru a fost acela de a putea vorbi despre tragedia populaţiei Indios, necunoscută de opinia publică din întreaga lume". Ziarele din Italia au scris şi despre o criză de nervi a lui Mickey Rourke, care ar fi vrut premiul pentru cel mai bun actor (practic nu avea rivali), în ciuda faptului că filmul lui, The Wrestler, a cîştigat Leul de Aur pentru cel mai bun film (nemeritat). Deşert roşu pe covorul roşu de la Lido: cel mai trist episod - protagoniştii filmului franţuzesc Un lac se prezintă pe covor la ora 14.00, cînd sînt 50 de grade la umbră, aclamaţi de şapte persoane, printre care Agnes Varda...

Într-o atmosferă de casă de odihnă, singurul personaj memorabil al acestei ediţii a fost Mickey Rourke, care, în The Wrestler de Darren Aronofsky, dă viaţă unui personaj care va rămîne în istoria cinematografiei. El este adevăratul, unicul cîştigător al acestei ediţii: Mickey, the Lion King! Il Re Leone! O performanţă care îţi taie respiraţia; după film şi la conferinţa de presă, standing ovation globală şi aplauze interminabile. Un lucru e sigur: după apariţia uluitoare din Sin City, Mickey is back; şi-a adus la Veneţia faţa lui altădată frumoasă, devastată de viaţă, de droguri, băutură şi box, privirea lui umilă, vie, plină de patos şi de o bunătate simplă, nesofisticată. Conferinţa lui de presă a fost o lecţie de modestie. I-a mulţumit lui Aronofsky, pe care l-a definit un dur, ca şi Michael Cimino, a spus că şi-a sacrificat viaţa şi cariera promiţătoare pentru un vis care nu s-a realizat, că a trăit o viaţă de rahat, în deplină singurătate, şi că, numai cîinele lui ştie prin ce infern a trecut (şi-a adus cîinele la Veneţia pentru că, a spus, are 17 ani, e bolnav de inimă şi nu vrea să piardă nici un minut din cît îi mai rămîne de trăit). Rourke, care la începutul anilor '90 era considerat noul James Dean, a abandonat Hollywood-ul pentru a debuta ca boxer profesionist cu numele de El Marielito. După trei ani de box a fost supus la numeroase operaţii de chirurgie plastică şi la ani de psihanaliză, pentru a i se reconstrui fizicul şi psihicul. Acum arată ca Frankenstein în vacanţă, pe plaja de la Lido. Curios e că anul acesta la Veneţia am revăzut-o şi pe Kim Basinger (partenera lui din 9 1/2 Weeks) în filmul The Burning Plain al lui Guillermo Arriaga. Întrebat de raportul dintre ei, Mickey a răspuns: "Nu o văd pe Kim de 20 de ani, trăim în două lumi diferite. Nu ştiu ce face, dar îi urez mult noroc. Spuneţi că m-am întors: ce înseamnă? Poţi să te întorci din război, dintr-o călătorie sau de la o cină. Numai eu ştiu de unde mă întorc... Şi mai vorbiţi despre singurătatea personajului meu. Cu asta n-am avut probleme, trăiesc în singurătate de o viaţă".

Mickey a transformat conferinţa de presă de la Veneţia în unicul happening al acestei ediţii. Îi sîntem toţi recunoscători. A salvat Veneţia 65 de la moarte sigură prin asfixie.

Să ne (re)vedem cu bine la anul, tot la Veneţia, dacă mai avem curajul să mergem...!

(Roma, septembrie 2008)



 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia 2008


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dana Enulescu


Alte articole

 Veneţia lui Celentano - Festivalul de film Veneţia, 2008, Mihai Chirilov
 Scrisoare Iuliei din Veneţia - Festivalul de film de la Veneţia, 2008, Alex. Leo Şerban
 Diplomaţie şi politică: premiile Mostrei veneţiene 2008, Mihai Fulger
 Bătrîna doamnă a festivalurilor, între patriotism şi star system - Festivalul de film de la Veneţia, 2008, Mihai Fulger


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer