Palmaresul celei de-a 65-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia (27 august-6 septembrie 2008) a adus multe surprize, cea mai mare fiind cîştigătorul marelui trofeu.
Puţină lume s-ar fi aşteptat ca ultimul dintre cele 21 de lungmetraje prezentate în Competiţie, The Wrestler al lui Darren Aronofsky, să primească Leul de Aur (trofeu care, de ceva timp, pare monopolizat de regizorii asiatici). Ce-i drept, această peliculă i-a impresionat atît pe spectatori, cît şi pe critici - în primul rînd, datorită interpretării memorabile a lui Mickey Rourke, pe ai cărui umeri (musculoşi, dar totodată firavi) se sprijină succesul filmului.
Două tipuri de ratare
Actorul american îl întruchipează foarte convingător pe campionul de wrestling, Randy "The Ram" Robinson, ajuns, la două decenii după ce şi-a trăit clipele de glorie, o epavă umană care supravieţuieşte din mila celorlalţi şi încearcă disperat să scape de singurătate. Deşi plin de forţă, cel mai "clasic" film semnat de Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream, The Fountain) nu oferă publicului prea multe satisfacţii estetice - cum o face, de pildă, Achilles and the Tortoise al japonezului Takeshi Kitano (cîştigător al Leului de Aur în 1997, cu Hana-bi), rămas în afara palmaresului. Un alt titlu pe nedrept ignorat de Juriu, condus anul acesta de "venerabilul" cineast german Wim Wenders (preşedinte şi al Academiei Europene de Film), este The Hurt Locker de Kathryn Bigelow (singura femeie-regizor din Competiţie), cel mai bun film despre Războiul din Irak pe care l-am văzut pînă acum.
Mult mai corect mi s-ar fi părut ca Rourke să obţină Coppa Volpi pentru cel mai bun actor. Însă membrii Juriului au ţinut cont, probabil, de faptul că premiul pentru interpretare a ajuns în ultimii ani mai ales la americani (Sean Penn, David Strathairn, Ben Affleck şi Brad Pitt); ultimul actor italian care-l primise fusese Stefano Accorsi, în 2002. Aşadar, nu e de mirare că Silvio Orlando, protagonist în Il papà di Giovanna al veteranului cineast Pupi Avati (autor şi al romanului omonim), a primit anul acesta Coppa Volpi. Unul dintre cei mai buni actori italieni de azi, Orlando, interpretează aici un profesor de desen din Bologna epocii lui Mussolini, conştient de propria ratare şi visînd să cîştige ceva notorietate prin asocierea cu un fost coleg de facultate, ajuns între timp pictor celebru (Giorgio Morandi). Incapabil să-şi facă fericită frumoasa soţie (Francesca Neri), care îl preferă pe poliţistul vecin de palier (Ezio Greggio), mediocrul Michele Casali îşi dedică viaţa fiicei Giovanna (Alba Rohrwacher), o adolescentă cu grave probleme psihice. Prin urmare, un personaj foarte complex(at), de care spectatorii se ataşează imediat, graţie lui Orlando; totuşi, interpretarea sa păleşte în faţa performanţelor (inclusiv fizice) dovedite de "luptătorul" Rourke. Cum The Wrestler nu putea pleca acasă nepremiat, iată că Aronofski s-a trezit chiar cu premiul cel mare.
Coppa Volpi pentru Cea mai bună actriţă a fost primită de franţuzoaica Dominique Blanc, pentru rolul său din L'autre de Patrick Mario Bernard şi Pierre Trividic, deşi printre contracandidate se numărau americancele Charlize Theron şi Kim Basinger din The Burning Plain (Guillermo Arriaga). Totuşi, o interpretă din filmul ex-scenaristului lui Alejandro González Iñárritu, necunoscuta Jennifer Lawrence, a obţinut o distincţie la Veneţia - Premiul "Marcello Mastroianni" pentru Cel mai bun tînăr actor.
Războiul Rece al Leilor
Dacă trofeul pentru Cel mai bun film i-a revenit unui cineast american, cel pentru Cea mai bună regie (Leul de Argint) a ajuns la un rus, Alexey German Jr. Situaţia este diferită în filmul acestuia, Paper Soldier, cu o poveste din anul 1961, cînd URSS-ul reuşea să le-o ia înainte americanilor, trimiţînd primul om în spaţiu. Protagonistul este un ofiţer medical disputat de vreo trei femei, care e transferat în Kazahstan pentru a-i pregăti pe viitorii cosmonauţi, avînd mari mustrări de conştiinţă, ştiind că şansele de eşec sînt semnificative. Al treilea lungmetraj al lui German e o dramă care i-a ameţit pe mulţi dintre spectatori cu pălăvrăgeala personajelor sale (modelul e Mihalkov, dar în filmele acestuia discuţiile nesfîrşite aveau mai mult sens), încheiată în cheie cehoviană (este citat faimosul final din Unchiul Vanea), care iese în evidenţă prin mizanscenele sale elaborate; tocmai de aceea, nu se poate spune că e un premiu nemeritat, la fel ca şi cel pentru cea mai bună imagine, primit de operatorii lui German, Alisher Khamidhodjaev şi Maxim Drozdov.
Succesele filmului politic
Un alt titlu onorat cu două distincţii la Veneţia este Teza (Etiopia - Germania - Franţa), de Haile Gerima. Un film cu suflu epic amplu, ce acoperă (prin întinse flashbackuri) trei decenii din viaţa unui medic etiopian şi a ţării sale, care trece de la fascismul mussolinian la un socialism înecat în sînge. Teza, care a primit Premiul special al Juriului şi pe cel pentru Cel mai bun scenariu (semnat de acelaşi Haile Gerima), rezistă nu atît ca film biografic, cu puternice note melodramatice, cît ca film-meditaţie despre relaţia dintre politică şi violenţă în ţările aflate în curs de dezvoltare.
Un Leu special i-a fost înmînat - pentru "opera sa fără compromisuri şi consecvent inovatoare, întinsă pe o perioadă de 40 de ani" - lui Werner Schroeter, reprezentant important al Noului Cinema German. Tot despre politică şi violenţă vorbeşte şi cea mai nouă creaţie a acestuia, Nuit de chien, pornind de la un roman al prozatorului uruguayan, Juan Carlos Onetti. De fapt, mesajul filmului ne este transmis la începutul şi la finalul său: nu trebuie să ne fie frică de moarte, pentru că ea vine oricum, atunci cînd trebuie să vină. Cam puţin, totuşi, pentru această distopie de aproape două ore, plasată într-o metropolă a haosului, în care mai multe grupuri şi facţiuni se înfruntă pentru putere. Un film din care nu se înţelege decît că oricine poate muri oricînd, iar cele mai multe personaje chiar asta fac.
În fine, Premiul "Luigi de Laurentiis" pentru Cel mai bun debut - decis de un juriu special, prezidat de cineastul tunisian Abdellatif Kechiche - a ajuns la Pranzo di Ferragosto al lui Gianni Di Gregorio, film inclus în "Săptămîna internaţională a criticii". O nouă distincţie care să le satisfacă mîndria italienilor că au o cinematografie de top, care continuă să lanseze regizori remarcabili.
Acest articol nu ar fi posibil fără ospitalitatea Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia.