Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia 2008

Veneţia lui Celentano - Festivalul de film Veneţia, 2008


Revista HBO, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A 65-a ediţie a festivalului de la Veneţia a început cu dreptul, după care s-a împiedicat şi a căzut în apa din lagună. A scos capul la suprafaţă preţ de un film, Yuppi Du, după care s-a dus la fund, cu tot cu ceremonia de decernare a premiilor.

A fost, probabil, cea mai slabă ediţie din istoria recentă a celui mai vechi festival din lume - iar asta în ciuda unui start, să zicem, reuşit, cu comedia neagră a fraţilor Coen, Burn After Reading. După proiecţia a mai bine de jumătate din filmele aflate în competiţie, comentatorii se dădeau cu capul de toţi pereţii, iar în topul preferinţelor conducea detaşat animaţia lui Hayao Miyazaki, Ponyo on the Cliff by the Sea. Chestie cel puţin bizară, pentru că e cea mai infantilă şi mai puţin sofisticată operă a maestrului nipon. Sau poate că am greşit eu atunci când i-am dat copilului din mine bani de îngheţată şi l-am trimis la plimbare cât timp eram eu în sala de cinema.

În disperare de cauză, nici juriul n-a făcut cea mai bună alegere la final, premiind cu Leul de Aur un film (The Wrestler) care merita cu ochii închişi doar un premiu de interpretare. Dacă eram în locul lui Mickey Rourke, aş fi lăsat eticheta deoparte (nu că Mickey ar şti foarte multe despre etichetă) şi i-aş fi făcut piftie pe membrii juriului condus de Wim Wenders, pentru că "mi-au furat" premiul, dându-l în schimb unui actor italian (Silvio Orlando). Naiba ştie cum era Orlando în filmul lui Pupi Avati (Il papa di Giovanna), pentru că, din motive strict non-cinematografice, am decis să-mi iau liber de la titlurile italiene (patru) aflate în competiţie. Ştiu, n-a fost foarte profesionist din partea mea, dar măcar m-am spălat de păcate trezindu-mă într-o zi, dis-de-dimineaţă, pentru proiecţia de presă a unui clasic vechi de mai bine de treizeci de ani, arătat în versiune restaurată: Yuppi Du, de şi cu Adriano Celentano. Nici acum nu ştiu ce m-a tras de mânecă mai tare: afişul minimalist, virat în magenta, înfăţişându-l pe Celentano din spate, în nişte pantaloni evazaţi şi cu mâinile răstignite în aer? Prezenţa filmului în competiţia festivalului de la Cannes, în 1975? Faptul că, de atunci încoace, Yuppi Du nu s-a putut vedea nicăieri, nici măcar în Italia? Curiozitatea de-a vedea cum îşi frânge gâtul un muzician pe terenul regiei de film (la urma urmei, câţi cântăreţi s-au apucat de regie?) Sau poate cârligele promoţionale din toate comunicatele de presă, care vindeau bizareria lui Celentano drept film cult, muzical extravagant şi marfă de avangardă? Pentru că, trebuie s-o spun, Celentano mi s-a părut tot timpul un maimuţoi cabotin, iar generaţia mea a crescut pe notele lui Toto Cutugno, Al Bano şi Romina Power. Ei bine, îmi fac mea culpa: Yuppi Du (unul dintre cele patru filme regizate de Celentano) m-a sedus de la primul cadru. Un minut din cele 120 cât durează are mai multă energie şi inovaţie cât toată cinematografia italiană din ultimii zece ani.

Povestea e simplă şi inspirată pare-se din realitate: mariajul unui barcagiu veneţian e dat peste cap de reapariţia în viaţa lui a primei soţii (Charlotte Rampling, fabulos de frumoasă) pe care o credea înecată, dar care se dovedeşte a-l fi părăsit cu mulţi ani în urmă pentru un bogătan milanez. Suprarealist, psihedelic şi impregnat de o naivitate pop contagioasă, Yuppi Du încalcă exuberant toate regulile genului muzical. Montajul, operat tot de Celentano (care a scris şi scenariul, a compus şi muzica), e ameţitor de agresiv, iar numerele de dans şi viziunile onirice par că se devorează unele pe altele. Dincolo de meandrele poveştii de dragoste şi nebunia caleidoscopică, Yuppi Du e totodată o revoltă percutantă şi deloc forţată împotriva sărăciei şi a nedreptăţilor sociale. Ba chiar şi împotriva poluării, dacă vă vine să credeţi. Celentano a fost şi este un militant ecologic, dar nu asta ne interesează acum (deşi e bine de ştiut că până şi ambalajul CD-ului şi al DVD-ului proaspăt lansate sunt ecologice): cu acest film, în care e pur şi simplu magnetic, şi-a mai făcut un fan.



 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia 2008


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Chirilov


Alte articole

 Scrisoare Iuliei din Veneţia - Festivalul de film de la Veneţia, 2008, Alex. Leo Şerban
 Diplomaţie şi politică: premiile Mostrei veneţiene 2008, Mihai Fulger
 Festivalul de film de la Veneţia 65. Mostra Internazionale d'Arte Cinematografica, Dana Enulescu
 Bătrîna doamnă a festivalurilor, între patriotism şi star system - Festivalul de film de la Veneţia, 2008, Mihai Fulger


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer