La aproape 50 de ani după ce a debutat ca actor, într-o chestie care se chema Răzbunarea creaturii şi care nu promitea mare lucru (poate doar un rol în Răzbunarea creaturii II), Clint Eastwood a realizat o chestie care se cheamă Misterele fluviului şi despre care sînt tentat să spun că e un film mare - primul din cariera regizorală a lui Eastwood. The unforgiven / Necruţătorul, ambiţiosul western din 1992 care i-a cimentat respectabilitatea, e un film pe care-l tratez azi cu o anumită rezervă (atitudinea cea mai potrivită, cred, faţă de filmele care ne răscolesc adolescenţa): continui să iubesc unele secvenţe - de exemplu, dialogul dostoievskian dintre un ucigaş şi o prostituată, unul mai sfios ca altul -, dar mi se pare că regizorul forţează atmosfera, îşi suprasolicită imaginile, umblă cu paşi prea grei. Dimpotrivă, regia lui Eastwood la Misterele fluviului (care va intra pe ecranele noastre din 19 martie) mi s-a părut un miracol de discreţie: e ca un spirit care planează asupra străzilor triste ale unui cartier din Boston şi a cărui privire iluminează comunitatea aceea, pentru ca noi s-o vedem limpede.
La primul nivel, Misterele fluviului (adaptarea unui roman de Dennis Lehane) este un thriller procedural. Există o fată moartă. Există un tată fost puşcăriaş, acum lider în cartier, capabil de orice (Sean Penn). Există un poliţist stăpîn pe meseria lui (la locul crimei e ca un cocoş în ogradă) şi aproape inaccesibil ca persoană (Kevin Bacon). Există un suspect cu un aer de copil autist (Tim Robbins). Şi există o anumită zi în copilăria celor trei bărbaţi, cînd unul dintre ei, suspectul de azi, a fost luat într-o maşină de nişte bărbaţi necunoscuţi, sub ochii celorlalţi doi copii, şi dus undeva de unde n-a mai ieşit întreg. Violul acela este explozia originară de violenţă, big bang-ul în care se naşte universul sumbru al filmului - o lume în care nimic din ce-i rău nu se pierde, orice act de violenţă se reverberează şi se repercutează şi nici generaţia următoare nu e mîntuită. O armă de foc din trecutul violent al unui tată se întoarce, ca un blestem, împotriva fiicei. Rana lăsată de pedofili îl transformă cu totul pe nevinovat, îl face suspect.
Ca şi Necruţătorul, Misterele fluviului e un film despre violenţa bărbaţilor - văzută ca un blestem - şi despre mîntuire - văzută ca o imposibilitate. Dar e o viziune mai largă: în joc e sufletul unei întregi comunităţi. "Tu ai putea să conduci oraşul", spune o femeie la final, ca să-şi îmbărbăteze soţul atacat de remuşcări, năucit de revelaţia unor cicluri ale violenţei, la fel de inevitabile ca anotimpurile; loialitatea ei e sinistră - în timpul acesta, o altă femeie, rămasă de curînd văduvă, umblă pe străzi desfigurată de plîns.
Misterele fluviului e o tragedie americană contemporană realizată fără hei-rup stilistic. Una dintre imaginile cele mai impresionante este faţa lui Tim Robbins pe un fundal negru: precum Coppola în sala de consiliu a Naşului, Eastwood ne obligă să ne uităm în întuneric. Interpretarea lui Robbins este superbă - ochii care adineaori păreau muribunzi, iar acum fug după cine ştie ce năluci, botul de copil persecutat, care brusc dispare şi nu mai rămîn decît fălcile căzute ale unei ruine de bărbat. Iar Sean Penn face unul dintre rolurile lui curajoase care pot să pară cabotine - uneori parcă face prea mult, alteori prea puţin - pentru că tatonează, îşi foloseşte imaginaţia, încearcă să ghicească metabolismul unei suferinţe de nedescris.
Pe măsură ce ne apropiem de final, ştim că ne apropiem de o nouă explozie de violenţă: ciclul trebuie să se epuizeze, creatura trebuie să se răzbune. Cînd vine vorba de preludiul violenţei -încolţirea victimei, punerea la zid-, Eastwood e un maestru: cîmpurile de energie negativă ale personajelor aproape că devin vizibile, montajul împrumută ritmul unui clănţănit de dinţi. Dar Misterele fluviului nu e o experienţă deprimantă sau greu de suportat. Clint Eastwood ne descrie o rană în inima unei comunităţi. Precum rana rămasă pe trotuar din ziua în care cei trei copii şi-au scrijelit numele în asfaltul proaspăt şi unul dintre ei a fost răpit, ea n-o să mai dispară. Dar Eastwood o descrie clar, cu răbdare, cu gesturi măsurate, armonioase, iar înţelegerea ei aduce pace.