Anthony Minghella: Un film e ca un burete. Absoarbe totul.

Cu multă generozitate, regizorul Anthony Minghella a acceptat să lanseze personal în România filmul Cold Mountain. Nu era o obligaţie. Poveste despre un bărbat care se întoarce la iubita lui, pe fondul Războiului Civil, Cold Mountain n-avea nimic de-a face cu România, chiar dacă a fost filmat aici. Invitat de Castel Film, partenerul autohton, Minghella s-a dus la Braşov, a lansat filmul acolo, a venit la Bucureşti, l-a lansat din nou, a participat la conferinţe de presă şi a dat interviuri. Generozitatea lui e dublată de o acută curiozitate, după cum spune şi în interviul de mai jos.

- Există în film o replică foarte frumoasă a eroului, Inman. El spune despre Ada: "She’s the place I’m heading" ("Ea e locul spre care mă îndrept"). Mi se pare că replica e esenţială pentru felul în care interpretaţi noţiunea de spaţiu şi de distanţă în filmele dumneavoastră. Pacientul englez se deschidea cu imaginea deşertului, care putea fi şi cea a corpului omenesc. În acelaşi film, eroul desfidea toate graniţele şi îşi trăda ţara numai pentru a ajunge la iubita lui. V-aş ruga să comentaţi puţin, cu atît mai mult cu cît în Cold Mountain, datorită montajului, cei doi eroi, deşi despărţiţi, sunt foarte aproape tot timpul.

- Tot ce spuneţi e absolut adevărat. Momentul în care Inman spune asta a contat foarte mult, deşi pare o chestie banală: un tip care stă în pat şi vorbeşte, în timp ce camera doar se uită la el. Dar de fapt sunt atît de multe elemente implicate, pentru că auzi vocea lui Nicole (n. red. - Kidman), vocea lui Jude (n. red. - Law), îi vezi faţa lui Jude în close-up şi înţelegi ceva despre întreaga lui călătorie, despre acea "călătorie de mii de teribile mile", bla, bla, bla, despre toate peisajele prin care a trecut, anticipînd şi ultimul punct al acestei călătorii, cel în care va deveni o pată neagră pe zăpadă. Sunt multe lucruri implicate aici, dar cel mai important, pe care l-aţi pomenit şi dumneavoastră, este dorul. Iar filmul îi satisface lui Inman această nevoie şi i-o dăruieşte cumva pe Ada, pentru că dizolvă distanţa dintre ei. Proximitatea emoţională e evidentă. Unul dintre lucrurile pe care mi le-au spus producătorii la început a fost că filmul e aiurea pentru că eroii sunt separaţi tot timpul, că de ce nu scriu nişte secvenţe în care Inman să-şi amintească cum era împreună cu Ada. Şi am spus "Nu, vreau ca ei să rămînă legaţi prin dor, prin faptul că nu se văd". Filmul îi uneşte. Aşa cum aţi spus, geografia e spirituală, emoţională. În acelaşi timp, n-am vrut să fac prea multe flash-back-uri şi să fie ca în desenele animate, din capul lui Inman să iasă o bulină unde tot el să se pupe cu Ada. Am vrut ca totul să rămînă parte a problemei lor, pentru că, deşi le e dor unul de altul, se simt ridicoli. Inman spune: "She’s the place I’m heading. I hardly know her. Will she know me? Will she recognize me?" ("Ea e locul spre care mă îndrept. De-abia o cunosc. Oare mă mai ştie? Mă va recunoaşte oare?"). Şi apoi continuă ca în "Jack şi vrejul de fasole", întrebîndu-se dacă nu cumva e ca băiatul care iarna pleacă la pădure după lemne şi se întoarce primăvara cu un fluier.

- V-am întrebat asta pentru că şi pentru dumneavoastră distanţele nu par să aibă conotaţia lor uzuală. Călătoriţi mult, lucraţi cu o echipă internaţională. De altfel, pentru noi toţi geografia nu mai înseamnă ce însemna acum 200 de ani. Nu mai suntem legaţi de un loc, ci de oamenii din acel loc.

- Este foarte adevărat. E foarte curios ce mi se întîmplă. Oamenii mă întreabă unde locuiesc şi întotdeauna trebuie să mă gîndesc ce să răspund. Nu că n-aş mai şti ce adresă am.

- Ar trebui să le spuneţi adresa de e-mail.

- (rîde) Aşa e. Dar nu mai ştiu unde locuiesc. De multă vreme nu mai am rădăcini. Azi, la masa de prînz, am fost întrebat care e hotelul meu preferat şi am spus: "Urăsc hotelurile, de ce aş avea unul preferat?". Dar, în acelaşi timp, nu mai ştiu cum e viaţa în afara hotelurilor. Foarte curios cum ne putem romanţa vieţile numai discutînd. Cîteodată, conversaţiile fac ca ce spunem să sune a minciună.

- Şi la conferinţa de presă am avut senzaţia că sunteţi foarte atent cu cuvintele, că sunt foarte importante.

- Foarte. E ironic pe undeva, dar eu am ajuns în mediul ăsta datorită curiozităţii mele. Cîteodată sunt mult prea curios, tind să fiu chiar agresiv. Azi, la conferinţa de presă, am fost fascinat de gestul unei femei şi acest gest va rămîne cu mine toată ziua. Un mic gest. Deci e pentru mine bizar să fiu răspunzător de bunul mers al unei conferinţe de presă, cînd e mai important să privesc. Dacă ar fi fost după mine, aş fi venit la Bucureşti, Braşov, Amsterdam (unde am mers săptămîna trecută) şi aş fi făcut cumva să nu pot fi văzut, dar să pot observa. Să fii martor e mult mai distractiv.

- Spuneaţi că, înainte de a da peste cartea lui Charles Frazier, v-aţi confesat jurnalului scriind că vreţi să faceţi un film despre pelerinaj şi iertarea păcatelor. De ce păcate e vinovat Inman?

- Păcatele lui nu sunt exterioare, adică n-ar putea fi acuzat pentru ele. El se acuză pe sine, întîi de toate pentru că a plecat la război. La început, în acea secvenţă unde se ceartă cu Ada şi spune "Războiul e al tuturor", e încă un puşti. Pe urmă, pe cîmpul de bătălie se poartă ca un adevărat războinic, dar cînd se trezeşte acoperit de noroi şi de sînge îşi dă seama că trebuie să iasă din acest război.

- V-aţi gîndit la Ulise cînd aţi scris scenariul?

- Sigur că da. Cred că orice soldat care se întoarce de la război e un fel de Ulise.

- Vă pare rău că, din cauza faptului că aţi filmat în România, şi nu în SUA, filmul a fost boicotat de sindicate şi, în final, a pierdut la Oscaruri?

- Toate lucrurile se leagă între ele. Dar nu, n-aş schimba nimic din realizarea acestui film. Cred că, date fiind circumstanţele, oricum n-am fi putut turna în America şi filmul poate nu s-ar fi făcut. Dar sunt foarte bucuros de cum a ieşit. Şi, pe urmă, nu poţi trăi din ce lasă un film în urmă. Un film îl trăieşti atunci cînd îl faci. Eram la New York, în pre-producţie, cînd au avut loc atacurile teroriste. O lume întreagă s-a schimbat atunci la 9 străzi de noi. Şi, cînd eram la mijlocul filmărilor din România, a început războiul. Ce vreau să spun e că un film e ca un burete. Absoarbe totul. A ieşit aşa pentru că lumea era aşa şi mai puţin datorită manierei mele de a filma. Faptul că America e încă în război cînd filmul iese pe ecrane îl face important pentru unii şi enervant pentru alţii. Asta e. Nu poţi controla lumea. Tot ce pot face e să muncesc cît de bine pot.

- Aţi parcurs şi dumneavoastră o călătorie.

- Aşa e.