Cold Mountain - Un love story metafizic

Despre el ştiam atîtea dinainte. Dar, curios, petrecem doar primele minute admirîndu-ne ţara şi căutînd o prea puţin probabilă tăbliţă pe care să scrie "Aici e România", după care povestea ne prinde şi uităm că filmul a fost turnat pe-o "gură de rai". Acesta e un punct cîştigat. Un alt punct cîştigat e faptul că, deşi acţiunea se desfăşoară în timpul Războiului Civil din Statele Unite, Cold Mountain nu este un film istoric. Inspirat din romanul dens al lui Charles Frazier, el este un love story metafizic, o explicitare a adevărului că iubirea transcende istoriile personale şi istoria.

Cea mai frumoasă frază din film e cea pe care eroul, Inman, o spune pe patul vindecătoarei care-l oblojeşte cu fierturi de ierburi şi lapte de capră. El spune despre iubita sa, Ada - "She's the place I'm heading", şi prin asta leagă scurt Cold Mountain de Pacientul englez, The english patient, (filmul pe care Minghella l-a realizat în 1998). În Pacientul englez, Minghella ecraniza dificilul roman al lui Michael Ondaatje, arătînd cum distanţa, numele şi corpul persoanei iubite pot face parte din aceeaşi familie de cuvinte. În roman se spune la un moment dat că în deşert te poţi refugia într-un nume. Contele Almassy depăşea orice graniţe (inclusiv pe cele ale propriului trup) şi ajungea la mari trădări, insuficiente oricum, pentru a fi cu femeia pe care o iubea. Printr-un procedeu similar, Minghella asimilează persoana iubită cu locul unde aceasta trăieşte.

Ca să ajungă, aşadar, la iubita lui, Inman dezertează, fuge dintr-un război de a cărui oroare îşi dă seama după bătălia Craterului (parte din asediul de 9 luni al Petersburgului). Drumul lui de-a lungul unei Americi devastate de război e drumul lui Ulise. Drumul sare şi din coordonatele lui istorice, şi din cele geografice. Inman/Ulise are o întîlnire de gradul trei cu sirenele, una cu un preot păcătos, cu iubirea romantică, fără a mai pune la socoteală primejdia continuă de a fi prins şi de colegii din armata pe care o trădase, şi de inamici. Deci Inman e ameninţat de pericole exterioare şi interioare. Minghella face în aşa fel încît pe alocuri călătoria lui să se coloreze în diferite nuanţe. Uneori ea chiar seamănă cu O, Brother, Where Art Thou?, adică cu "Odiseea" fraţilor Coen. Mereu, însă, ea te face să vezi că îndărătul imediatului există un plan mai înalt şi mai grav de care eroul e conştient (iar carismaticul Jude Law ştie cum să ne facă să ne dăm seama de asta).

O călătorie întreprinde, deşi rămîne pe loc şi aşteaptă, tînăra Ada. Şi în cazul ei, planul exterior e mai puţin important. E mai puţin important faptul că învaţă să cultive pămîntul şi să tragă cu puşca, deşi acestea sunt nişte exemple, esenţial e că învaţă să supravieţuiască în aşteptare, că ştie să şi-o asume şi s-o aducă în avantajul ei. Nicole Kidman interpretează mai degrabă corect un personaj aflat în plină evoluţie, nu are paşi greşiţi, dar nici sclipiri. Colega ei, Reneé Zellweger (singurul Oscar pe care l-a primit filmul ei i s-a acordat), este mai degrabă stridentă. Oscarul a venit probabil ca o răsplată după trei nominalizări ratate, pentru că aici, înclinăm să credem din pricina regizorului, actriţa joacă, cum se spune, gros înlăuntrul unui personaj schematic.

Anthony Minghella este unul dintre acei regizori care ştiu să cucerească şi publicul larg, şi premii. Sunt mulţi care spun că Pacientul englez e un film lacrimogen şi plin de clişee. Însă dacă îl vezi de mai multe ori o să ai surpriza să descoperi mai multe niveluri care nu sunt aşezate după principiul cepei, ci intră unul într-altul. Şi Cold Mountain funcţionează aşa. Şi-şi aduce obolul de clişee - vezi porumbelul alb care intră în biserica unde se află Inman şi Ada şi pe care Inman îl slobozeşte. Sau secvenţa de final care închide cercul, marcînd reîntoarcerea la tihna căminului, cu copii şi mese în curte, la aer. Dacă reuşeşti să le treci cu vederea, vei păstra în timp o amintire plăcută şi rotundă a acestui love story atemporal.