Mountain Cold, Mountain Hot

Care este diferenţa dintre un film bun şi o capodoperă? Simplu: un film care merită povestit este un film bun; un film care nu merită este o capodoperă.

Temă de reflecţie: încercaţi să povestiţi Kill Bill Vol. I şi vedeţi ce iese... mă tem(ă) că o parodie - şi asta nu, nu pentru că filmul lui Tarantino ar fi o capodoperă (nu este), ci pentru că există atîta Cinema pe centimetru pătrat de peliculă încît orice încercare de a spune "ce spune" filmul (nu "spune" nimic!), de a-i lua la mişto ticurile (toţi marii autori au ticuri!) sau de a-i discuta "ideile principale" (nu are!) devine derizorie; ceea ce contează - la Tarantino sau la alţii, din aceeaşi ligă (Primera Division) - este tocmai ceea ce rezistă povestirii & "ideilor", acel rest (entuziasmant) de "ceva" ireductibil la verbalizare: bucuria - pură şi dură - a şocului cinematografic. Nu este obligatoriu să "citim" elementele filmului la fel; important e doar să fim disponibili şi să ne abandonăm Imaginii, înţelegînd că ea trece prin simţuri sau nu trece deloc. (Un user de pe un sit de cinema, fan al lui Kill Bill, scria acolo că prezenţa acelei ciuture care se umple/goleşte de apă, prezentă în amorsă în scena bătăii în zăpadă dintre Uma Thurman & Lucy Liu, l-a făcut să moară de rîs; pe mine m-a umplut de poezie - haiku, în ocurenţă...)

Cold Mountain, filmul lui Anthony Minghella, se deschide cu una din cele mai formidabile scene de bătălie văzută vreodată pe ecran. Este "ceva" ce, oricît ne-am strădui, nu poate fi spus în cuvinte - trebuie văzut şi, atunci cînd cineva este sceptic în legătură cu măreţia ei, trebuie pus în faţa ecranului să o revadă. (Şi cum ar putea fi altfel? Operator este John Seale - Witness, The English Patient, The Talented Mr Ripley... - iar monteur, veteranul Walter Murch - Apocalypse Now, The Conversation, Julia...) Dar este mai mult decît o evidenţă - un fragment care, dacă ar fi să fie descris într-o carte (nu am citit romanul lui Frazier, ecranizat aici de Minghella!), ea ar trebui scrisă de Melville, Conrad & Joyce la un loc; este un mod foarte potrivit de a înţelege ce înseamnă a transcende - în Cinema - Teatrul (Literatura) şi limitările sale.

O mizanscenă "clasică", deci: tranşee, soldaţi într-un moment de acalmie, anecdote; un iepure se rătăceşte printre cizmele lor şi-o ia la goană de-a lungul traversei de scîndură... Un recrut fuge după el să-l prindă - şi camera de filmat fuge după soldatul fugind după iepure. Şi, dintr-odată, explozia unui obuz: soldatul este ridicat în aer de suflu, hainele smulse de pe trup - de forţa exploziei cu siguranţă, dar, mai ales, de forţa Cinema-ului... Cîteva secunde (care par suspendate în Memorie), imaginea aceasta arde toate reperele cinefile, încercînd să se "agaţe" de ceva - de-o amintire recentă, sau mai veche -, şi-apoi se aşează, incandescentă încă, în buzunarul pe care scrie: "Show-stopping scene". Şi asta nu e tot: mai există, în acest grandios început de epopee - dar "grandios" nu ca în Stăpînul inelelor, ci ca-ntr-o monumentală aglomerare de gesturi umile, tăcute, sărace -, cîteva secvenţe ameţitoare în care războiul devine Războiul: fragmente de corpuri încleştate, furie difuză şi încremenită, glod însîngerat... Ele nu au stilizarea aceea amuţitoare din Saving Private Ryan, făţiş-virtuoză şi aproape halucinogenă - nu; dar, în eficacitatea lor cinstită şi discretă, sînt precise ca un bisturiu.